În anii copilăriei nu eram un mare adept al înotului. Vara mergeam cu prietenii, cale de cinci kilometri de Ploiești, pentru o baie la râul Teleajen. Alteori la o baltă, ceva mai aproape, pentru pescuit. Am respectat sfaturile prudente ale părinților de a nu intra vreodată în apă când adâncimea depășește… nivelul abdomenului. Ei aminteau adeseori de cazurile de înec provocate de vârtejurile din… iazul de la Fălticeni! Am respectat sfatul lor și în cele câteva vizite făcute la ștrandul ploieștean de la Bucov. Acolo invidiam cunoscuții care se avântau înotând în “apa adâncă” sau săreau de la trambulină!

S-a întâmplat însă ceva. Un tip ostil din vecini m-a ironizat cu expresia “evreii se tem de apă și de câini”. Din acel moment am luat decizia să dezmint această prejudecată, cel puțin în ceea ce mă privește. Prima ocazie s-a ivit la vârsta de 14 ani, fiind elev la școala medie tehnică. După orele de “practică”, aveam acces la ștrandurile Rafinăriei 1 (fosta Astra). Am început să studiez singur arta înotului, cu alte cuvinte ca autodidact. Am încercat să asimilez treptat toate stilurile: comodul bras, rapidul craul sau extenuantul delfin. Bătaia corectă de picioare specifică stilului craul nu m-a atras niciodată, astfel încât am renunțat definitiv la înotul de vitezâ pe distanțe relativ scurte. Pentru distanțe mari utilizam inițial stilul bras.

În final am adoptat un stil oarecum original, destinat înotului de rezistență pe distanțe mari. Mișcarea picioarelor era similară stilului bras, iar cea a mâinilor specificaă stilului craul. Poziția corpului era perfect orizontală, iar capul menținut sub nivelul apei, era întors periodic pentru a lua o gură de aer. Expirația era în apă. La numai o lună de la abordarea acestui sport, cu acest stil am reușit prima performanță: 25 de bazine non-stop, adică un kilometru!

Nu mult după aceea, în același ștrand, în fața a numeroși prieteni, am câștigat o întrecere cu colegul meu George Giurgioiu, pe distanța de 2000 metri, respectiv 50 de bazine.

În continuare, la vârsta de 18 ani, reușind să ajung pentru prima oară pe litoral, am înotat pe Marea Neagră. La București, ca student, am înotat pe lacurile Floreasca și Tei. După terminarea studiilor, pe lacul Snagov (între ștrand și mănăstire), Mogoșoaia (pe fundul căruia se mai află poate sticla de vin pe care am scăpat-o în apă) sau pe valurile Mării Caspice (în Azerbaidjan). După alia, în Țara Sfântă am înotat pe Mediterana, pe lacul Kinneret și pe Marea Roșie la Eilat. La Marea Moartă am plutit pe apa sărată, avansând prudent cu ajutorul mâinilor, iar înotul propriu-zis – doar în piscina hotelului…

***

A trecut câtva timp și într-un concediu la Eforie Sud am făcut o cursă marină ieșită din comun. Inițial m-am antrenat zilnic, înotând paralel cu țărmul „între diguri” dus-întors, pe o distanță de un kilometru. Traversam întâi linia tumultoasă de spargere a valurilor, intrând într-o zonă depărtată de mal, dar ceva mai liniștită. Când m-am considerat în formă, am părăsit plaja din Eforie Sud, înotând pe un arc de cerc, la o distanță apreciabilă de mal, până la Eforie Nord, cale de circa 5 kilometri. A fost o mare imprudență, dat fiind că litoralul dintre cele două localități nu era accesibil. Dacă aveam nevoie să fac o pauză de odihnă sau să abandonez cursa dintr-un motiv oarecare, lucrul ar fi fost practic imposibil. Am reușit totuși să ajung până la plaja Eforiei Nord și după câțiva pași nesiguri m-am prăbușit extenuat pe nisip…

Cum am reușit, în costum de baie și fără un ban, să mă întorc la hainele pe care le lăsasem în paza colegilor mei pe plaja din Eforie Sud, poate fi subiectul unui roman în sine. Cert este că după destul timp, când am ajuns la locul de unde plecasem, amabilul ex-coleg I. M. a început să vocifereze, îmbinând bucuria că m-am întors viu, cu mustrările pentru că m-am implicat într-o acțiune nesăbuită, provocând prietenilor mei o justificată îngrijorare.

***

Spațiul prezentului articol nu îmi permite decât să amintesc alte episoade riscante legate de înot:

*La Câmpina, sub cascada canalului de evacuare al termocentralei

*În Lacul Tușnad, unde grupul nostru de studenți a ieșit din lac cu un coleg mai puțin(!).

*În Lacul Sfânta Ana, unde am trecut din zona apei calde, expuse la soare, direct în zona apei reci ca gheața, aflată în umbră.

*La Mamaia, în concediul de nuntă, când m-am avântat departe în larg, lasând-o pe plajă pe tânara mireasă cu lacrimi în ochi, cu teama de a rămâne fără soț la o zi după cununie…

*În Azerbaidjan, când am părăsit urgent apa și plaja, înainte ca aceasta să fie inundată de un tsunami.

Theodor Toivi