Generației mele și poate și celei de după mine, care și-au petrecut o mare parte a vieții în regimul comunist, acest titlu le este cunoscut. Romanul, căci este titlul unui roman, scris de doi scriitori ruși din Odessa, Ilf și Petrov (Evgheni Petrovici Kataev și Ilia Ilf), a apărut în 1928 și este o satiră la adresa vieții sovietice din acea perioadă, respectiv a NEP-ului – Noua Politică Economică. NEP a fost introdusă la câțiva ani după revoluția din 1917, când liderii sovietici de atunci și-au dat seama că populația moare de foame, că lipseau cele mai elementare bunuri și că nemulțumirea creștea. Atunci s-a luat măsura de a permite micilor meseriași, artizani, micilor întreprinzători să-și deschidă afaceri. Drept care multă lume a încercat să se îmbogățească și au apărut tot felul de escroci care îi amăgeau pe oamenii naivi să investească în proiecte futuriste, pentru a le scoate puținii bani pe care-i aveau. Este perioada în care se petrece acțiunea cărții. Cele 12 scaune. făcuseră parte din mobila unei sufragerii, confiscate de comuniști. Fosta proprietăreasă, pe patul de moarte, mărturisește preotului și fiului său vitreg că într-unul din ele ascunsese niște bijuterii, dar nu știa în care. Oricum, scaunele nu-i mai aparțineau.

Romanul descrie avatarurile eroului, care se asociază cu Ostap Bender, devenit tipul escrocului din perioada NEP-ului. Până la urmă scaunul în cauză este găsit – era tocmai cel de-al 12-lea, dar fără bijuterii, care fuseseră descoperite anterior și predate statului, care a construit din banii proveniți prin valorificarea lor un cartier de locuințe.

De ce am relatat la început această poveste? Deoarece, la un moment dat, am trecut și eu printr-un episod aproximativ asemănător și nu puteam să nu fac comparația.

Era în 1969. La un an după evenimentele din Cehoslovacia, Ceaușescu – speriat de atitudinea cehilor care au dorit întroducerea ”comunismului cu fața umană” dar, după câteva luni de relaxare, au fost zdrobiți de armatele Trataului de la Varșovia (fără România) – s-a gândit să mai relaxeze puțin lucrurile și la noi, să mai amăgească populația cu intențiile lui (și mulți s-au lăsat fraieriți după discursul din august 1968 din Piața Palatului) şi a liberalizat oarecum călătoriile în Occident. Condițiile au fost să ai o scrisoare de invitație și să nu ceri valută. Teoretic, ONT Carpați putea să-ți dea 10 dolari, dar fondul se termina foarte repede și șansele să-i primești erau minime. În primele luni ale acestei liberalizări nu trebuia să ceri permisiunea de la serviciu sau de la organizația de partid. Abia după ce oamenii au rămas masiv în Occident, s-a introdus măsura aprobării plecărilor, respectiv asumarea răspunderii de către serviciul de cadre, partid și sindicat.

Tatăl meu avea la Paris mai mulți veri și verișoare, respectiv mătuși și unchi de-ai mei, dintre care una era apropiată de familia mea. Deși nu mai corespondam de ani de zile, adresa pe care o aveam s-a dovedit valabilă, tanti Piri s-a arătat bucuroasă să mă primească și mi-a și trimis invitația. Sigur că îmi oferea casă și masă dar, trăind în condiții relativ modeste, nu puteam avea pretenția să-mi dea și bani de cheltuială. Deci problema noastră a fost de unde să facem rost de valută. Se puteau face aranjamente, de obicei găseai pe cineva în străinătate care avea părinți aici, stabileai de câți bani aveai nevoie, te întâlneai în străinătate cu persoana respectivă care-ți dădea suma convenită și ofereai contravaloarea în lei părinților. Era destul de complicat, dar sistemul funcționa.

Într-o zi, mergând în vizită la mama, i-am povestit acest aranjament care atunci încă nu se finalizase. Mama a tăcut, s-a uitat lung la mine și apoi mi-a spus: Poate că te ajut eu. Cunoscându-i situația financiară, nu vedeam cum. Atunci a început să-mi povestească.

În perioada reformei monetare din 1946 sau 1947, când s-a pus capăt inflației, statul a cerut ca cetățenii să predea aurul și valuta pe care le posedau.

– Știi, mi-a spus mama, aveam și eu ceva dolari, nu foarte mulți. Am decis să nu-i predau și i-am ascuns într-o pernă. Numai că nu am făcut niciun semn ca să știu în care dintre cele patru sau cinci pe care le aveam.

Aceasta s-a întâmplat la Arad. Între timp mama s-a mutat la București dar, după cum a recunoscut, acolo a vândut o parte dintre perne. Era exact situația din cele 12 scaune. Unde sunt banii? Bineînțeles că eu, entuziasmată, i-am spus:

– Hai să-i căutăm. Poate sunt totuși aici.

A urmat o scenă abslolut hilară. Am luat fiecare câte o pernă, am tăiat învelitoarea de dinăuntru și am scuturat penele sau puful în cada de baie. Chiar dacă am închis ușa de la baie, puful zbura prin toată casa și s-a lipit în primul rând de noi. Vă imaginați cum arătam! Am deschis toate pernele și bineînțeles că nu am găsit dolarii. Probabil că erau în cea pe care a vândut-o, iar proprietăreasa, o fostă femeie de serviciu care lucra din când în când la mama, nu știa că doarme, nu pe o avere, nu cred că erau mai mult de 20-30 de dolari, dar pe niște bani care i-ar fi putut aduce necazuri dacă ar fi fost găsiți.

Păcat. La început mi-ar fi prins bine o sumă oricât de mică, (deși o altă problemă era cum să-i scoți din țară) și apoi era un chin să punem la loc penele și puful. Și totuși ne-am stricat de râs privindu-ne una pe cealaltă și tot ce se vedea în jur. La fel ca eroii celor 12 scaune, ”averea” noastră s-a evaporat și nici până astăzi nu știu dacă a găsit-o cineva, sau dacă proprietarul pernei doarme în continuare liniștit, neștiind că sub capul său se află o comoară. Iar eu m-am ales cu o poveste și de câte ori o evocam cu mama, ne amuzam. Era limpede, nu eram făcute să fim milionari.

Eva Galambos