Toată copilăria și adolescența mi-am dorit să mănânc castane coapte. Într-un roman de Henriette Yvonne Stahl citisem o scenă care mă fascina și la care reveneam constant: o plimbare prin București într-o seară de toamnă târzie, cu ceață, frig și castane fierbinți băgate în buzunare. Cu degete care se caută, se furișează și se împletesc să se încălzească reciproc. Era la vremea aceea tot ce-mi imaginam mai subtil despre iubirea romantică și intimitate.

La Brăila însă, castane coapte nu se găseau. Le-am descoperit abia la Cluj în anul întâi de facultate. Seara târziu, venind de la cursuri spre cămin, un miros seducător de lemn, de cald. O tarabă la marginea trotuarului și un bătrân cu fața luminată de jar care vindea cornete cu castane fierbinți. M-am simțit ca o eroină de roman, umplându-mi fericită buzunarele.

Dar castanele cu mirosul lor înnebunitor și cu aura lor romantică nu mi-au plăcut deloc. Gustul mi s-a părut fad, dar le-am mâncat pe toate, pentru că altfel mi s-ar fi părut că le fac o nedreptate.

Dintr-un soi de fidelitate încăpățânată, cumpăr castane în fiecare toamnă deși nu le mănânc și le port doar în buzunare.

Toamna mea are multă ceață, zile în care nu vezi soarele, copaci în culori ireale, câmpuri cu buruieni uscate care se leagănă melancolic la orice adiere de vânt.

Toamna mea are miros de castane coapte și de frunze ude. Și de ceață groasă care amortizează zgomotele orașului. Care lasă să ghicești frigul tăios de la munte, ce mult nu mai poate întârzia.

Îmi plăceau diminețile de toamnă târzie când nu trebuia să merg la școală și mă uitam îndelung la Dunărea întunecoasă, rece, furioasă. Serile când se aprindea felinarul din dreptul geamului de la camera mea. Și, rând pe rând, luminile la ferestrele din blocul de vis-a-vis. Îmi cunoșteam aproape toți vecinii după nume. Și mai că le învățasem tuturor tabieturile, atât cât se poate învăța privind pe fereastră. Ceața care se ridica în fuioare groase de pe fluviu și ascundea detaliile din viețile vecinilor.

Îmi plac zilele cu ceață lăptoasă de la Cluj. Seara, fasciculele conice de lumină care coboară de pe stâlpi. Să merg în centru și să zăresc cu greu turla Bisericii Sf. Mihail. Și pe malul Someșului să simt mirosul de apă și de mâl. Să mă plimb pe străduțe lăturalnice și să admir meri dezgoliți de frunze care mai păstrează pe crengi ici colo mere roșii, incandescente ca niște felinare. Să mă privească de sub garduri motani portocalii cu chiciură pe mustăți.  Să tresar când un câine plictisit latră cu râvnă auzindu-mi pașii. Să cumpăr castane pe care nu le mănânc, dar pe care să le strecor în buzunar, ca să-mi încălzească mâinile.

Să mă întorc acasă și să mă înfășor în pături și șosete groase. Să citesc, să beau ceai, să răsfoiesc cărți vechi din care să cadă bilete de teatru și notițe gălbui cu scrisul meu de adolescentă.

În seara asta e ceață tare groasă la Cluj. Nu-i cunosc pe vecinii din blocul de peste drum. Nu știu ce tabieturi au, realizez că în anii din urmă mi-am pierdut obiceiul de a privi fără scop pe fereastră. Sunt ocupată, am agenda plină, am permanent ceva de făcut, de scris, de telefonat, de răspuns.

Constat cu mirare și cu un fel de sfială că acest an teribil 2020 m-a readus în fața ferestrei. Verific în fiecare dimineață nucii de sub geam. Aproape complet desfrunziți acum, plini de mierle primăvara și vara. Cunosc pisicile vagabonde care-și fac veacul la tomberon. Și pe vecinul care parchează cu spatele până sub copaci.

Știu, am plecat de la castane și-am ajuns la vecini, nuci și ferestre. Dar și de asta-mi place toamna. Pentru că vine cu răgaz, mirosuri, gusturi și cu amintiri.

Doina Gecse-Borgovan