Máriskó, o femeie între două vârste de etnie romă, venea în fiecare miercuri, se așeza pe treptele din fața locuinței noastre și aștepta până când mama se întorcea de lucru. Purta o rochie pestriță, în culori țipătoare, care acoperea aproape două trepte, spre nemulțumirea vecinilor care urcau la etajele aflate deasupra apartamentului nostru. Mie îmi spunea „domnișorul mamei”, tatălui meu îi acorda un respect deosebit, se și temea puțin de el, mai ales că neavând chef să facă „comerț” cu Máriskó, el o mai și repezea câteodată. Mama mea era persoana de care se atașase de mulți ani. Legătura sufletească dintre ele mă uimea. În afară de „business”, vorbeau despre vrute și nevrute. Când eram mic, nicicum nu puteam înțelege de ce mama stă de vorbă cu ea.

– Mami, nu vezi că Máriskó nu e decât o țigancă și trăiește în cort, nu-i frumos să te ocupi de ea.

– În lumea asta trebuie să înveți că nu are importanță cine ești și cum arăți, toți suntem egali. Nimeni nu poate să-și aleagă părinții și nici unde să se nască, mi-a spus mama.

Când aveam vreo zece-doisprezece ani, mi-a povestit despre bunicii care au pierit la Auschwitz, au fost uciși numai pentru că erau evrei. Printre victimele acestor lagăre de concentrare erau și mulți romi, mi-a povestit.

Spectacolul era însă negoțul dintre mama și Máriskó. Dintr-un sac imens apăreau o sumedenie de vase, seturi de cești, pahare, tacâmuri de tot felul, inclusiv căutatele tacâmuri rusești suflate cu argint. Mama își alegea câte ceva din marfa expusă, după care urma trocul, treptele se umpleau de haine vechi ale mele, ale ei sau le tatei. N-am să uit maldărul de pantofi purtați, aceasta fiind marfa preferată de Máriskó. Mă distra tot procesul de vânzare-cumpărare și tocmelile dintre părțile negociante. Când eram mai mare, participam și eu, căutam prin dulapuri hainele vechi și le căram în casa scărilor. Într-un final, care putea veni și după o oră, părțile ajungeau la o înțelegere, hainele vechi dispăreau în sacul fără fund al lui Máriskó, iar mama îmi arăta victorioasă noua sa achiziție, de obicei o oală. De altfel, avea multe oale, dar niciodată nu erau destule. Printre achizițiile reușitele ale mamei se număra și o frumusețe de hanukia din bronz, de care tata s-a bucurat mult, după care s-a purtat mai prietenos cu Máriskó. De multe ori mama o servea pe Máriskó cu mâncare, de obicei o supă caldă – ei îi plăceau în mod deosebit supele mamei, la fel ca și mie. De multe ori îmi dădea câte un cadou, un inel ieftin, soldați de plumb etc.

Într-o bună zi Máriskó a adus o marfă deosebită: un set de pahare din sticlă de Jena, care rezistau la apă fierbinte, erau foarte arătoase și la modă. Tocmeala a ținut mult timp, fără ca părțile să ajungă la o înțelegere și setul de pahare nu a intrat în posesia noastră. Mama nu era împăcată cu eșecul negoțului.

– Ar fi trebuit să fiu mai maleabilă, spunea ea, și să mai las de la mine, eventual să-i dau bani…

La scurt timp după această poveste, mama a decedat subit.

Ca de obicei miercuri a venit Máriskó. I-am povestit ce s-a întâmplat. A fost șocată, s-a așezat ca de obicei pe scări și eu am închis ușa. Peste două ore era tot acolo. Nu plângea și nu vorbea, îmi arunca doar o privire tristă, pe care n-am uitat-o niciodată. A dat să scoată ceva din sac, dar am oprit-o.

– Nu, azi nu facem târg, nu pot, Máriskó.

În miercurea următoare a sunat din nou la ușă. Am privit-o cu reproș, dar n-am apucat să scot o vorbă și m-am trezit cu setul de pahare din sticlă de Jena în brațe.

– Domnișorule, nu trebuie să-mi dai nimic pe ele, e pe gratis. Mama ta și-a dorit foarte mult aceste pahare, așa că vi-le-am adus, a spus și până să-mi revin, a dispărut…

Andrei Schwartz

29/11/2020