Conrad Schick descria împrejurimile Ierusalimului în mijlocul sec. al XIX-lea ca pe o pustietate stâncoasă, unde nu crește nimic.  E drept că el a ajuns aici în octombrie, după șase luni de arșiță și uscăciune.  Dar să încerce să ne convingă, și încă bazându-se pe citate biblice, că aici nu crește nimic, este o exagerare.  (Vezi https://baabel.ro/2020/04/ierusalimul-ieri-si-azi-schimbarile-din-ultimii-50-de-ani-asa-cum-le-am-trait-eu-insumi-ii/ – despre viața economică și comerț.)  Doar el însuși descrie starea jalnică a drumului de acces spre Ierusalim.  Un oraș, chiar unul modest, nu se poate hrăni numai din ce se aduce din altă parte pe cămile sau catâri! Adevărul este că agricultura din împrejurimile Ierusalimului, chiar dacă punea probleme serioase, se practica încă din timpuri imemoriale și în câteva locuri ea se practică până astăzi după metodele tradiționale.

Prima mare problemă este uscăciunea, dar ea este numai aparentă. Media anuală a precipitațiilor, de cca. 540 l/m², este comparabilă cu cea de la București – se pare că de-a lungul istoriei au existat chiar perioade cu precipitații și mai abundente.  Este adevărat că plouă numai iarna, dar apa de ploaie pătrunde prin crăpăturile rocilor calcaroase, ieșind apoi la iveală sub formă de izvoare.  Pentru cine știe să le găsească, în jurul Ierusalimului există zeci de izvoare mai mici sau mai mari, de obicei în văi sau pe versanții munților.  (Aceasta explică de ce așezările de aici, nu ca în Europa, se află pe culmile munților, nepotrivite pentru agricultură – din păcate apa izvoarelor nu curge la deal!)

Din cele mai vechi timpuri oamenii au captat izvoarele.  Au lărgit deschizătura prin care țâșnea apa și au săpat tot mai adânc, încercând să obțină cât mai multă apă.  Pentru ca apa să rămână curată, canalul a fost căptușit cu piatră și acoperit cu o boltă. Rezultatul este un „izvor pecetluit”, ca cel din Cântarea Cântărilor: „Ești grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită și izvor pecetluit.” (Cânt. 4: 12).

În funcție de cantitatea de apă, în împrejurimile izvorului se stabileau câteva familii, sau se dezvolta o așezare mai substanțială. Apa de băut era luată chiar de la sursă, iar restul era adunat în rezervoare și folosit la adăpatul animalelor și la irigații.  Oricât ar părea de surprinzător, aceste ochiuri de apă fac parte din peisajul din jurul Ierusalimului.  Un sistem de canale de irigație lega rezervorul de terenurile agricole aflate mai jos.

Izvorul Ein Haniye a fost asociat cu un locaș de cult bizantin și după tradiția creștină este locul unde Filip evanghelistul l-a botezat pe eunucul etiopian, după cum scrie în Faptele Apostolilor 8:26-40. 

Lângă izvorul Ein Hemed s-a dezvoltat nu numai o așezare agricolă; cruciații au construit cetatea Aqua Bella (Apa fumoasă), care apăra drumul spre Ierusalim.

Oamenii s-au așezat chiar în locuri unde nu existau izvoare, folosind apa de ploaie adunată în cisterne săpate în stâncă.  O asemenea cisternă veche este descrisă într-un articol publicat în 1899 în revista Palestine Exploration Quarterly.  Ea a fost descoperită de către Gray Hill (cel care și-a donat casa și parcela de pământ din jur pentru construcția Universității Ebraice de pe Muntele Scopus).  Era un gol subteran în formă de clopot, cu o deschidere în partea superioară, prin care apa era scoasă ca dintr-o fântână.  Cisterna se afla la poalele unui deal, astfel încât aduna apa de ploaie de pe versantul dealului.  Era destul de mare – dimensiunile din imagine sunt date în picioare.  Totuși îmi închipui că oamenii a căror existență depindea de rezervele limitate de apă din cisterne, nu puteau practica irigații, ci doar o agricultură bazată pe precipitațiile naturale. 

A doua problemă este relieful accidentat, nepotrivit agriculturii.  Cea mai simplă ar fi cultivarea văilor (wadi).  Dar acestea, nu numai că au o suprafață limitată, dar ascund și alte primejdii.  (Scena de mai jos a fost filmată în februarie 2019.)  

Urcând pe coastele dealurilor, țăranii se confruntau cu un teren abrupt și plin de pietre.  Terasele naturale, care există în unele locuri, le-au dat ideea de a construi terase artificiale.  Ca să obțină pământ arabil, țăranul trebuia să adune pietrele și să clădească din ele ziduri de sprijin, apoi să umple spațiul din spatele lor cu sol fertil, care uneori trebuia adus de la distanțe mari.  Investiția era enormă, dar rezultatul merita pe deplin: terasele împiedică eroziunea, apa este folosită eficient și recoltele sunt excelente.  Terasele mai largi erau arate cu plugul, cele mai înguste erau săpate manual.  Cele din apropierea izvorului erau irigate, devenind grădini de zarzavat, pe celelalte se cultivau măslini, viță de vie, migdali, rodii și smochini, care se mulțumesc cu ploile din timpul iernii.

Arheologii și-au pus problema de când datează terasele.  O metodă modernă de studiu, Optically-Stimulated Luminescence (OSL), determină cât timp a trecut de când un grăunte de cuarț îngropat în pământ a fost expus pentru ultima dată luminii soarelui.  Cercetări făcute prin această metodă la Ramat Rachel au identificat terase bizantine, medievale și otomane.  Dar atunci când terasa este reparată, pietrele îngropate pot ieși la lumina soarelui, astfel că măsurătorile datează de fapt ultima reparație, nu construcția inițială.  La Sataf s-au găsit terase datând din epoca bronzului, deci putem spune că în jurul Ierusalimului agricultura se practica „de când lumea”.

Sataf este cel mai bun exemplu de așezare agricolă stabilită lângă un izvor – de fapt nu are un izvor, ci două.  Este un loc pe care îl cunosc și unde mă duc cu plăcere.  El se află în imediata apropiere a Ierusalimului, la numai vreo 3 km în linie aeriană de la spitalul Hadassah Ein Kerem, unde am lucrat.

Săpăturile arheologice arată că prima așezare datează de acum cca. 6000 de ani, primele terase fiind construite acum cca. 4500 de ani.  Așezarea a ajuns la apogeu în perioada celui de al Doilea Templu și în perioada bizantină.  Satul arab Sataf apare în registrele otomane de impozite din sec. al XVI-lea.  În perioada mandatului britanic număra 400-500 de locuitori și în jur de 100 de case. În iulie 1948, în timpul Războiului de Independență, satul a fost cucerit de brigada Har’el și locuitorii au fugit.  În locul lor au venit imigranți din nordul Africii, care au întemeiat un moșav, dar proiectul a eșuat – ploi torențiale au provocat alunecări de teren care au distrus terasele și rezervoarele care adunau apa izvoarelor.  Așezarea agricolă a fost abandonată, servind în anii 1950 doar ca bază militară.

La începutul anilor 1980 a fost inițiată o acțiune de restaurare.  S-au reparat terasele, bazinele de colectare ale celor două izvoare și canalele de irigație, iar dealurile din jur au fost împădurite.  La proiect au contribuit și un număr de soldați și elevi, care au făcut „muncă voluntară”.  În zilele noastre două familii locuiesc la Sataf, îngrijesc locul și dau explicații vizitatorilor.  Terasele au fost replantate și agricultura tradițională poate fi observată „în acțiune”.  Mai mult, cei înteresați pot închiria o parcelă și pot încerca să cultive singuri o grădină la Sataf, folosind metodele tradiționale de irigație cu apă de izvor.

Vizitând rezervația Sataf, ne putem imagina cum ar fi arătat în vremurile biblice: „Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. El a săpat-o, a curățit-o de pietre și a sădit-o cu viță de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a și un teasc.” (Isa. 5: 1-2)

Teascul folosit în antichitate pentru a stoarce strugurii nu era decât un sistem de două vase săpate în stâncă și legate între ele printr-un canal.  Strugurii erau puși în primul vas, cel rotund și călcați cu picioarele, iar mustul se prelingea prin canal, adunându-se în celălalt vas. 

Pietrele adunate de pe coasta dealului slujeau la construcția teraselor, iar din cele rămase, agricultorul își construia un adăpost, un fel de „turn de observație” de unde putea să-și păzească recolta.  Aceste adăposturi, folosite numai vara, nu aveau acoperiș propriu-zis, doar un umbrar de viță de vie.  Iată un asemenea adăpost, așa cum se vede în cartea lui T. Canaan, The Palestine Arab House, publicată în 1933. 

Ruinele altuia, împreună cu resturi de terase, le-am fotografiat în Pădurea Ierusalimului, nu departe de casa noastră. 

La fel ca terasele, aceste adăposturi au devenit caracteristice peisajului. Îmi închipui că o asemenea „căsuță din vie” a fost sursa de inspirație pentru numele cartierului meu, Beit Hakerem.

Hava Oren