E așa de cald că vezi aerul cum dansează. Singurul zgomot care ajunge până la mine e uguitul unui guguștiuc amețit și el de căldură. Nu trec pe stradă nici oameni și nici mașini. Mai devreme s-a auzit în depărtare glasul răgușit unui negustor ambulant de haine vechi. Nu mișcă nimic. În fața geamului de la bucătărie e o tufă de trandafiri. Nici o frunză din ea nu se clintește.

Nici eu nu mă mișc, dar abia îmi stăpânesc încordarea. Stau țeapănă pe un scaun și mă uit într-o carte cu poze. Dar nu prea știu ce văd. Am urechile ciulite și sunt gata să sar în picioare ca un arc. Pândesc o mișcare, un zgomot, târșâit de saboți de lemn care se apropie de geamul meu. Știu că atunci s-a sfârșit siesta obligatorie, perioada de recluziune la care ne supun bunicii inflexibili.

În sfârșit, îl aud cum iese vijelios din scara lui și vine alergând spre fereastra mea de la bucătărie. Până să mă strige însă (Do-do-do….) eu am sărit deja pe trepte afară.

Îl chema G. și până la 6 ani mi-a fost cel mai bun prieten. Avea părul blond, ochi albaștri, iar atunci când era emoționat sau agitat se bâlbâia.

Cel mai mult ne plăcea să ne jucăm de-a ambulanțele și toată ziua alergam prin curte strigând în gura mare: nino-ninooooo! Nu degeaba bunicii ne obligau să intrăm în case și să stăm cuminți cel puțin trei ore la amiază. Probabil erau sătui de atâtea sirene zgomotoase care le treceau fără pauză pe sub geam.

În colțul curții era o tufă de trandafiri bătrână și ramificată în spatele căreia ne ascundeam când oboseam de la atâta alergat. Spinii de pe ramuri ne zgâriau brațele și picioarele și ne agățau hainele, dar acel ungher ne furniza și cel mai grozav post de observație. Aveam acces de acolo la o gaură din gard prin care spionam tot ce se petrecea pe stradă. Așa că merita se ne strecurăm în acel cuib secret, chiar și cu prețul unor julituri din care de multe ori curgea sângele șiroi.

Acolo în ascunziș ne oblojeam reciproc zgârieturile cu frunze lungi de patlagină. Știam că trebuie să le zdrobim ușor și să le punem pe rană, ca să dezinfecteze și să vindece. Mai și scuipam pe ele, ca să se lipească mai bine de piele. Și tot patlagină culegeam ca să ni se facă ceai atunci când tușeam sau ne durea gâtul. Florile lungi și elegante le împleteam și le transformam în brățări și lănțișoare de pus la gât.

Pentru deranjamente stomacale culegeam tot din curte mentă pe care bunicile o transformau rapid în ceai.  Îmi amintesc de cana de tablă roșie cu buline plină cu ceai dulceag pe care o luam cu mine afară și din care mai sorbeam cu zgomot în pauzele de joacă.

Apoi mai era gardul pe care se intindea caprifoiul cu mirosului lui suav care-mi amintește întotdeauna de bunica. Culegeam florile albe și portocalii pe care ni le puneam cochet după urechi.

Lângă bătătorul de covoare era un mușuroi mare de furnici pe care îl studiam atent vreme îndelungată. Și în care aveam grijă să nu-l călcăm sau să ne așezăm. Era și mult trifoi mărunt și acrișor în curte, pe care îl mestecam fără să ne temem de praf și microbi.

Și deși curtea noastră lungă și îngustă era chiar în centrul orașului, trăiam atât de aproape de natură și în ritm cu ea.

O tufă de patlagină mi-a adus aminte de imaginile astea din copilărie. O tufă lângă care m-am așezat într-una din ieșirile recente din oraș. În ultima vreme, orice contact cu natura, oricât de fugar ar fi, mă umple de un entuziasm pe care parcă nu l-am mai simțit. Îmi place să mă uit la flori, la tufișuri, la insecte și la fluturi. Mi se par mai frumoase decât orice am văzut de-a lungul vieții. Duc dorul aerului curat. Mă întorc tot mai fără chef la existența mea de orășean grăbit, înghesuit în trafic, așteptând la cozi și semafoare. Nu-mi mai găsesc ritmul și mi-e tot mai greu să respect termene-limită și obligații profesionale.

Simt că trăim urât și strâmb și fals. Că parcă în marele oraș nu mai găsești tihnă și nici natură. Doar zgomot, șantiere, praf și aglomerație. Sunt ca un robot cu o carapace de tablă și beton.

Tare mi-ar plăcea să pot culege de la colțul blocului mentă și flori de mușețel. Și să privesc de la distanță copii care-și oblojesc reciproc juliturile din genunchi cu frunze ușor zdrobite de patlagină.

Doina Gecse-Borgovan