În anul 2016, în 9 octombrie, am scris pentru Baabel un articol despre bunicii mei și relația deosebită pe care am avut-o cu ei, atât în copilărie cât și în adolescență https://baabel.ro/2016/10/bunicii-mei/. După încă cinci ani în care am mai îmbătrânit și relația cu unicul meu nepot a evoluat și ea, îmi dau seama ce au însemnat bunicii în viața mea. Sigur că sunt sentimente personale și poate lipsite de interes pentru alții, dar pentru mine ele sunt foarte importante.

Iată cum am ajuns la acest subiect: După un interviu pe care l-am dat recent pentru Institutul Eli Wiesel, cu ocazia datei de 9 octombrie, ziua comemorării Holocaustului din România, cercetătoarea A. B. mi-a spus că a fost deosebit de impresionată relatarea făcută în jurnalul meu despre felul cum am aflat de moartea bunicilor. Din vorbă în vorbă mi-a spus că Institutul este în posesia unor înscrisuri originale cu date din spitalul-cămin din Moghilev, cu privire la cei decedați. Bineînțeles am tresărit și am rugat-o să-mi furnizeze datele. Cu mare promptitudine mi-a trimis copia documentului, din care speram să aflu data morții bunicilor. Știam luna, dar nu cunoșteam data exactă. În 1967 am căutat timp de câteva ore prin imensul cimitir de la Moghilev și de atunci știu că nu au morminte; probabil au fost îngropați pe rând în gropile comune. Sora mea a fost acum câțiva ani la Moghilev și a întrebat la Comunitatea evreilor dacă există înscrisuri despre cei înmormântați, dar nu i s-au putut da informațiile cerute. Și iată, după 80 de ani, sunt în posesia datelor care dovedesc că bunicii noștri iubiți au existat cu adevărat și au murit la scurt timp după deportare. Este singura dovadă oficială, deoarece pentru evreii care au murit în timpul Holocaustului nu există certificate de deces.

Cum arată documentul? Era probabil un simplu caiet, sau niște foi volante, în care sunt trecute numele celor morți, uneori și vârsta, data morții și localitatea de unde au fost deportați. Nici vorbă de diagnostic și cauza decesului – dar în lipsa altor date este totuși ceva. Cine a ținut această evidență nu se știe, dar se pare că originalul se află la Yad Vașem. Nu știu cine l-a găsit, dar pentru mine e foarte valoros, pentru că am aflat data exactă pentru rugăciunea de pomenire a bunicilor.

Parcurgând lista, am întâlnit și multe alte nume cunoscute, ca de exemplu pe Iosef Obler, care deținea salonul de frizerie și coafură din centrul orașului Câmpulung și era bunicul unui prieten din copilărie, Alexandru Cozmescu. Păcat că nici el nu mai trăiește și niciodată nu a aflat data morții bunicului său. De fapt îi pomenesc pe mulți oameni din Câmpulung care au murit de mult. Dar aproape zilnic, când am o clipă de răgaz, chiar stau de vorbă în gând cu bunicii mei și îi rog să mă ierte că nu i-am luat cu noi când am părăsit în taină orașul Moghilev de frica convoiului care te ducea direct în lagăr, de unde nu mai aveai nicio șansă de scăpare. Atunci am crezut că era mai bine să-i lăsăm în grija unor doctori, unul dintre ei era chiar un cunoscut de-al nostru din Câmpulung. Tata a plătit spitalizarea pentru șase luni și le-a mai lăsat și niște bani bunicilor, sperând că le vor fi de folos. Bunica era oarbă, bunicul astmatic și oricum nu ar fi făcut față călătoriei noastre precipitate cu mașina militară cu prelată, apoi încartiruirea la gazdă și traiul într-o cameră de trecere cu încă patru persoane, fără paturi, fără încălzire, fără apă și lumină. De fapt nu știu ce s-a întâmplat cu bunicii după plecarea noastră. Se pare că au murit de inaniție, de lipsă de îngrijire și poate mai ales de durere că i-am părăsit. Nu i-am ținut de mână când au murit, cum au meritat. Explicații există, dar nu există scuze.

Noi am aflat de moartea bunicilor abia prin februarie și i-am jelit în felul nostru. Tata a spus Kadiș de două ori pe zi la unica sinagogă din ghetoul în care locuiau, mai bine zis „viețuiau” cei mai săraci. Acolo s-a și infectat de tifos exantematic. A avut noroc că a scăpat numai cu pierderea progresivă a auzului.

Revenirea în țară în mai 1944, reintegrarea dificilă într-o viață oarecum normală, dar mai ales tinerețea au estompat durerea simțită după moartea bunicilor și regretul că nu m-am întors la Câmpulung. Așa au trecut anii. Eram în plină ascensiune profesională – azi aș spune că era din cauza stresului. Treptat am început să nu mai dorm bine și să am vise, coșmaruri aproape, care se repetau. Am ajuns să-mi fie chiar frică să adorm. În aceste vise îmi apăreau bunicii care stăteau pe marginea unei prăpăstii și mă strigau să-i ajut. La început m-am speriat, dar cu timpul îi așteptam și chiar nu mai dormeam deloc. Am început să iau somnifere din ce în ce mai tari și a fost foarte greu să mă dezobișnuiesc. Faptul că mă gândeam mereu la bunici ar fi meritat un consult cu un psiholog, dar care medic se duce de bună voie să se destăinuie altcuiva? Soțul meu a arătat întotdeauna înțelegere pentru ciudățeniile mele și le-a suportat cu stoicism. Deși nu-i mai visez pe bunici, nici acum nu dorm bine. Aceste foi de hârtie sau acel caiet care mi-a parvenit după 80 de ani și din care am aflat datele exacte ale morții bunicilor mi-au trezit amintiri duioase, amintiri ale unei copilării fericite și le mulțumesc bunicilor mei că au existat.

FIE-LE MEMORIA BINECUVÂNTATĂ !

Mirjam Bercovici

București, 14 octombrie, 2021