Privind retrospectiv cred că cea mai importantă răscruce din viaţa mea a avut loc în vara anului 1992. După eşecul promovării în ierarhia didactică a Catedrei de Fizică de la Universitatea Tehnică din Cluj, am decis să-mi schimb viaţa radical, angajându-mă ca redactor-traducător la Studioul Cluj al Radioteleviziunii Române. Poate că era şi revanşa pentru alegerea din vara lui 1971, când absolvisem clasa specială de fizică a Liceului Emil Racoviţă cu premiul I şi voiam să dau la Litere spre stupoarea colegilor mei care mă ştiau olimpică naţională la fizică şi… poetesă în timpul liber. Numai că a intervenit faimoasa Plenară CC de la Mangalia…

După care un coleg de clasă a venit la mine agitând Scânteia în care se publicaseră lucrările plenarei şi a început să peroreze : «Hai cu noi la Fizică, ce să mai faci la Filo? N-o să mai poţi publica decât ode partidului!». Şi m-a convins, mai ales că la Fizică dădeau încă nouă colegi de clasă şi fusesem o clasă foarte unită. Aşa că am urmat Fizica, fără să am o chemare deosebită, dar făcând faţă onorabil (adică cu o medie de peste 9.70).

Totuşi destinul avusese socotelile sale îndreptându-mă într-acolo, pentru că în anul întâi l-am cunoscut pe Adi, bărbatul vieţii mele. În anul II ne-am căsătorit şi în anul III s-a născut unicul nostru fiu: Valentin. Am absolvit Facultatea de Fizică, secţia Fizica Corpului Solid şi am fost repartizată la Centrul Teritorial de Calcul Electronic Cluj, unde m-am reprofilat în informatică şi am petrecut trei ani fabuloşi într-un colectiv tânăr şi plin de spirit. Apoi am dat concurs pentru un post de asistent la Catedra de Fizică a Universităţii Tehnice (în pofida protestului părinţilor mei, ambii cadre didactice în aceeaşi instituţie). Nu i-am făcut de ruşine, dar nici nu am făcut performanţe prea notabile. În memorabila vară a lui 1992, îmi susţinusem examenele şi referatele de doctorat şi dacă nu aş fi fost respinsă la concursul de avansare, probabil că astăzi aş fi un profesor universitar, doctor, nici mai bun şi nici mai prost decât mulţi alţii, dar categoric mai puţin mulţumit, pentru că mi-aş fi ratat vocaţia de jurnalist. Care s-a concretizat cu multe reportaje şi emisiuni de televiziune, câteva premii naţionale şi internaţionale şi foarte, foarte multe impresii de neuitat, oferindu-mi-se şansa de a cunoaşte oameni extraordinari şi întâmplări de viaţă ieşite din comun, posibilitatea de a învăţa din toate acestea.

Între timp am tradus mult. Sute de emisiuni în limba maghiară şi câteva cărţi despre istoria armenilor, precum şi memoriile mamei mele şi ale profesorului sociolog Andrei Roth, tatăl prietenei mele Maria. Am publicat încă din anii de liceu poezii, proză şi reportaje în presa de tineret şi apoi, în ultimii zece ani, în presa scrisă şi online, din ţară şi din Israel.

Provocarea a venit spontan, în vara lui 2012, furtunoasă la propriu şi la figurat, când am întrerupt colaborarea la revista online Acum – de altfel utilă în experienţa mea de ziarist – decizând să-mi încerc norocul cu o publicaţie nouă, capabilă să adune în jurul ei oameni de calitate care să colaboreze cât mai frumos, încercând să aducă un strop de armonie în babilonia cotidiană. Eva Galambos a fost partenerul de nădejde cu care am început această aventură ce continuă şi în prezent şi se numeşte Baabel.