Am emoții, emoții foarte mari. De parcă aș fi din nou în clasa a noua și la prima oră scriu teză la mate. Iar Jirel vine cu niște subiecte așa de alambicate, că nici măcar nu știu să le citesc, darămite să le mai și rezolv. Mă ajută să mă simt ca în clasa a noua și mirosul, și felul în care cade lumina pe coridorul acestei clădiri impozante, de la începutul secolului trecut. Și balustrada de lemn e neschimbată, și treptele pe care acum nu le mai urc în fugă, ci cu pas măsurat. Aceleași coridoare pe care tremuram că o să mă asculte după ce n-am învățat, că o să mă prindă după ce am chiulit, că o să mă ignore după ce m-am îndrăgostit.

La urma urmei, aș putea să fac stânga-mprejur și să plec. Nu m-a văzut nimeni, deci pot să mă întorc în apartamentul impersonal pe care l-am închiriat prin booking, să îmi strâng bagajele și să îmi părăsesc (pentru a câta oară?) orașul natal.

Și pe când stau în cumpănă și nu știu ce să fac, mă ajunge din urmă D. Nu mai pot să fug, apăs pe clanță și intru.

În amfiteatru sunt deja destul de mulți adulți pe care la prima vedere nu-i recunosc. Stau și ei cam stingheri și par la fel de speriați ca mine. Dar e suficient un gest, un zâmbet, o privire aruncată peste umăr ca să ne recunoaștem. Suntem noi, cei cu frunțile incandescente, așa cum declama o poezie de Petre Ghelmez, la modă pe vremea adolescenței noastre. Noi, cei care am venit să sărbătorim 30 de ani de la absolvirea liceului Gheorghe Munteanu Murgoci din Brăila. Promoția 1992.

Noi, cei care am fost șoimi ai patriei, pionieri și uteciști, cei care în copilărie am fost la munci agricole și în tabere PTAP, care am crescut învățând că nu se cade, nu e voie, nu se poate. Ultima generație care a dat treapta a doua și prima care a susținut 7 probe la examenul de bacalaureat.

Noi, cei care, în plină adolescență, în 1990, am început timid și uimit să visăm. La o carieră alta decât ingineria, la un pașaport, la călătorii în străinătate, eventual la o bursă de studiu ”afară”.

Noi, cei care am văzut că ni se deschid foarte multe drumuri în față, după ce ni se repetase mereu și mereu că avem de parcurs cărarea îngustă și prăfuită, singura posibilă, pe care și alții tropăiseră mărunțel și resemnat înaintea noastră.

Noi, cei care am plecat de acasă fiind convinși că schimbatul lumii e o joacă de copii. Și crezând că peste un timp nu foarte îndelungat ne vom întoarce victorioși, cu lumea schimbată fluturând în băț.

Între timp au trecut 30 de ani, iar noi am înțeles că lumea nu se schimbă ușor și că poate n-am făcut destule ca s-o schimbăm. Ne-au apărut riduri, fire albe, iar gravitația se simte tot mai sâcâitor și insistent.

Dar am mai înțeles și că fericirea nu se găsește în case cu etaj, conturi în bancă și joburi bine plătite.

Că cele mai valoroase și mai trainice sunt legăturile cu oameni care-ți recunosc scrisul de mână dintr-un foc, fără să-și pună ochelarii. Care împărtășesc povești despre alți oameni care le-au schimbat sau influențat cursul vieții: proful de mate și de română, profa de engleză sau de filosofie.

Avem copii mari și sperăm că ei (mai cutezători și mai liberi decât am fost noi vreodată) vor ști și vor putea să schimbe lumea mai curajos decât am făcut-o noi.

Îmi ascult foștii colegi de liceu și mă bucur că vorbesc cu voce tremurată, ca și mine, că li se umezesc ochii, la fel ca ai mei, că râd în hohote, la fel cum râd și eu. Nu-și etalează realizările materiale, deși cei mai mulți chiar au cu ce se lăuda, ci preferă să-și amintească, să fie recunoscători și să mulțumească. Să râdă mult și tare, ca să mai împrăștie din emoția care gâtuie și produce dezordine în idei și cuvinte. În jur doar ochi strălucitori și tineri. Nici urmă de riduri, păr cărunt, articulații care încep să scârțâie.

Stăm deja de câteva ore în amfiteatru, se înserează, iar lumina cade pieziș, așa cum știe ea să îndulcească Bărăganul la început de septembrie. Și e așa de multă emoție adunată la un loc, încât cineva ar trebui să deschidă fereastra ca să putem respira mai în voie.

O fi de la vârstă, o fi de la lumină, sau de la anotimp, dar îmi trec în memorie după-amiaza asta de septembrie drept un dar prețios pe care l-am primit de la foștii mei colegi de liceu la 30 de ani de la absolvire.

Doina Gecse-Borgovan