La 13 ani eram presat de ideea că voi trebui să fiu prezent la sinagogă pentru barmiţva mea şi ştiam că  acest fapt mi-ar putea produce mult rău, şi doream un singur lucru: să mă văd după…şi să nu se afle! Dar tatăl meu îmi spusese nu o dată că tu poţi fi budist, comunist, vegetarian sau carnivor, înainte de toate eşti evreu şi barmiţva e lege, aşa cum lege e circumcizia sau cununatul sub baldachin. La 16 ani aveam o problemă: eram deja student în medicină, înconjurat la cursuri de fete frumoase, iar mie nu-mi creştea ….barba!!

– La ce te gândeşti, you old man, în aceste zile când numărătoarea anilor te apropie de trei sferturi de secol şi-ţi dai seama cât de puţin ţi-a mai rămas?

– La ce mă gândesc?! în primul rând vreau să-ţi mărturisesc că nu mă gândesc deloc la trecut, pentru că nu-mi stă în obicei….

– Nu te cred! Nu există fiinţă umană care ajunsă la această vârstă să nu aibă bufeuri de nostalgie, să-şi aducă aminte de ce a fost şi cum a fost şi să nu ajungă la concluzia că cel mai bine era atunci când el era tânăr….Sau cum spunea tipul acela care întrebat când i-a fost cel mai bine a răspuns că pe vremea lui Stalin, că atunci era tânăr şi avea erecţie mai tot timpul!!

– Ei bine, eu nu am nostalgie, şi asta probabil că are o explicaţie genetică (adică aşa m-am născut), dar şi un aspect dobândit, o moştenire de la tatăl meu care m-a învăţat că odată terminată o etapă a vieţii să trag uşa după mine şi să nu mă uit în spate şi nici să nu încerc să redeschid acea uşă care mă desparte de trecut.

-şi totuşi încearcă să fii sincer….Ceva din trecut tot îţi mai vine în minte, ceva care te face să te gândeşti la ceea ce a fost şi n-o să mai fie….

– Bine, m-am gândit şi uite rezultatul. în primul rând mă gândesc nu odată, ci practic tot timpul la băiatul meu dispărut acum mai bine de 16 ani. Dar aici nu e vorba de o privire în trecut, pentru că Daniel e cu mine tot timpul, el face parte din prezentul şi viitorul meu, şi nici decum nu e plasat în istoria mea, ci el e realitatea de zi cu zi.

Dar mai e ceva. îmi vin în minte gândurile legate de diversele mele aniversări ale zilei de naştere şi iată cum arată ele.

La 5 ani n-aveam decât o singură dorinţă: ca cei invitaţi la ziua mea să plece acasă cât mai repede ca eu să mă pot juca cu cadourile primite.

La 13 ani eram presat de ideea că voi trebui să fiu prezent la sinagogă pentru barmiţva mea şi ştiam că  acest fapt mi-ar putea produce mult rău, şi doream un singur lucru: să mă văd după…şi să nu se afle! Dar tatăl meu îmi spusese nu o dată că tu poţi fi budist, comunist, vegetarian sau carnivor, înainte de toate eşti evreu şi barmiţva e lege, aşa cum lege e circumcizia sau cununatul sub baldachin.

La 16 ani aveam o problemă: eram deja student în medicină , înconjurat la cursuri de fete frumoase, iar mie nu-mi creştea ….barba!! Cineva mă învăţase să mă bărbieresc de trei ori pe zi, aşa fără rost, şi că asta o să accelereze apariţia tuleilor, ceea ce am făcut cam vreo trei luni de zile, şi ….aşa a fost!!

La 30 ani nu-mi doream decât ca demersurile tatei (aruncat la pensie de comuniştii antisemiţi) să ajute şi eu să mă pot întoarce la munca mea de medic anestezist la institutul oncologic din capitala României, de unde fusesem azvârlit printr-un act administrativ complet ilegal şi la fel de antisemit.

La 40 ani mă aflam la răscruce, mă lăsasem de fumat şi nu-mi doream decât să mă pot abţine şi să trec peste acele zile de groază cu tatăl în spital şi eu căutându-mi prin buzunare ţigările pe care nu le mai aveam.

şi la 60 ani? Da, aveam o dorinţă fermă, cea de a ajunge la vârsta pensiei ca să mă pot bucura de banii luaţi din fiecare salariu lunar timp de zeci de ani.  Pentru mine asta ar fi fost prima ocazie de a câştiga bani nemunciţi (daca pensia poate fi definită ca un venit gratis!!).

în ziua împlinirii a 70 ani ideea care mă obseda era dorinţa de a ajunge la o vârstă mai înaintată decât cea a parintelui meu , decedat la nici 73 ani, acest fapt trebuind sa reprezinte o dovadă a progresului pe care-l face medicina , dar mai ales a faptului că eu trebuie să fi moştenit ceva şi de la răposata mea mamă, care a murit la 94 ani.

Atât şi nimic mai mult!! Ah, nu vreau să mint pe nimeni. Ca toată lumea şi mie îmi vin în gând flashuri din trecut, o petrecere reuşită, un examen luat, o fată care mi-a cucerit nopţile, o piesă de teatru sau un film cu actori pe care îi venerez până în ziua de azi. şi încă ceva: fără niciun dram de nostalgie… Eu încă cred că cea mai bună muzică uşoară scrisă vreodată a fost produsă în anii când eu eram un tânăr adult, şi să nu îndrăznească cineva să mă contrazică că de la Beatles şi Elvis s-a mai scris şi s-a mai cântat ceva de valoare!!! Poate Leonard Cohen, dar şi ăsta e de pe timpurile acelea.

Pe vremuri mă gândeam că fiecare individ trebuie să lase ceva în urmă, şi asta ca să nu i se piardă urma…..

Deci m-am apucat în primul rând să clădesc. Am construit  ceva clădiri la locul meu de muncă, dar se pare că deşi clădirile au rămas pe loc nimeni nu-şi mai aduce aminte cine le-a construit. Am scris cărţi, de tot felul şi în trei limbi. Să spun drept, dacă numeri pe cei care m-au citit, nu poţi umple cu ei nici măcar  o modestă sală de spectacole. Şi ce a mai rămas? Poate elevii mei, unii chiar promovându-mă la gradul de îndrumător în viaţă, de mentor, expresie pe care eu o iau cu titlul de inventar, pentru că sunt convins ea provine din faptul că mai există oameni buni şi simpatici pe lumea asta care vor să mă bucure cu vreun compliment aruncat în graba unei discuţii purtate întâmplător.

Nu c-aş dori să-mi fie memorizate meritele, sau cel puţin sunt convins că eu nu vreau aşa ceva mai mult decât un individ obişnuit, average cum se spune. Dar omul e om şi nimeni nu se poate opune gândului că tare bine ar fi ca cineva să ajungă la concluzia că el, omul, a făcut şi ceva lucruri bune în viaţă.

Norocul meu e că niciodată nu am făcut ceva cu dorinţa de a-mi fi imortalizate meritele. Dacă aş fi scris ca să fiu citit, nu mai scriam. Dacă aş fi educat generaţii de medici pentru că să fiu ridicat în slăvi, nici nu m-aş fi gândit să-mi sacrific timpul pentru un asemenea scop. Cât despre clădiri, nici una din cele construite de mine nu mai adăposteşte  activitatea pentru care ele au fost clădite, ele şi-au pierdut menirea iniţială, deci importanţa lor nu e nici măcar istorică ci ea s-a pripăşit şi a rămas doar în memoria mea. şi scriu asta fără nicio moleculă de nostalgie!

– Bun, dar acum, la cele trei sferturi de veac, cum arrată gândurile tale? Adică, cu alte cuvinte, când pui capul pe pernă şi rămâi singur cu tine însuţi, cum te vezi tu în proprii tăi ochi şi ce-ţi urezi tu ţie în aceste zile ?

– Am să încerc să răspund precis la această întrebare, pentru că ea se referă la ceea ce am eu mai sfânt din punct de vedere filozofic şi acesta e viitorul! în primul rând o mărturisire: eu nu prea am timp de gândit atunci când mă pregătesc să adorm, şi asta pentru simplul motiv că eu devin “anesteziat” după numai 2-3 minute de linişte şi întuneric! Totul vine de la faptul că în viaţa mea profesională am efectuat cam 1500 gărzi de noapte, ceea ce m-a învăţat să adorm în orice moment când mi se ivea ocazia să mă odihnesc. Dar de gândit mă gândesc. şi numai la viitor.

În primul rând viitorul meu e asigurat, pentru că Abigail şi Daphna există şi vor continua să existe zeci şi zeci de ani de-acum înainte. Iată o dovadă că există viaţă după moarte.

Pardon, nu era în intenţia mea să aduc în discuţie cuvântul acesta care nu-mi spune nimic, pentru că în mintea mea dispariţia omului e un fenomen atât de natural încât pur şi simplu e păcat să-ţi pierzi timpul gândindu-te la ceva care de milioane de ani există şi care nu poate fi prevenit.

De fapt vroiam să vorbesc de continuitate, iar continuitatea îşi are locaşul în viitor şi eu despre viitor vreu să vorbesc.

Cei care mă cunosc ştiu că eu fac tot timpul planuri, dar niciodată pentru mai mult decât câţiva ani, şi asta încă chiar în tinereţea mea.

Deci planurile mele sunt clare. Ele se concentrează într-o singură şi scurtă propoziţie: planific să supravieţuiesc cât se poate mai mult şi să rămân la fel de activ şi ocupat ca în aceste zile. După socotelile mele, am în cap deajuns material pentru încă câţiva ani buni, fără să fiu nevoit să mai scornesc vreun subiect sau vreun proiect care să mă ţină treaz din punct de vedere intelectual.

Un alt plan pe care îl am în cap îşi are pe undeva originea în sentimentul patriotic pe care îl port pentru ţara mea. Aş dori să trăiesc suficient de mult ca prin lungimea vieţii mele să contribui la mărirea duratei medii de vârstă a bărbatului israelian. Pentru cei care cunosc statisticile, această dorinţă nu trebuie să pară exagerată, dar cum spuneam, eu îmi fac planuri pe termen scurt, deci şi aici mă încadrez în principiile mele pseudofilozofice.

– Atât şi nimic mai mult?! Cine o să te creadă că deodată ai devenit exemplu de modestie şi că te mulţumeşti cu atât de puţin….. Ia mai gândeşte-te un pic, poate mai ai şi alte gânduri sau dorinţe?

– Mă presezi, şi eu când sunt provocat reacţionez violent!! Dar de data asta voi fi calm şi voi încerca să răspund în mod rezonabil, logic. Sigur că mai am şi alte dorinţe.

În primul rând aş dori să continui să iubesc pe cei pe care îi iubesc acum şi să fiu iubit de cei care mă iubesc acum, şi nu-mi doresc adaosuri la această listă de-ajuns de scurtă.

În plus, aş dori să rămân lucid, şi să văd realitatea aşa cum e ea şi nu cum aş vedea-o dacă mintea mi-ar fi tulburată.

– O ultimă întrebare: ca medic şi ca om lucid (aşa cum te autodefineşti), ce şanse ai să ne întâlnim la aniversarea zilei tale de naştere numărul 80?

– Poate nu ştii, dar în ebraică se spune că cine ajunge la această vârstă “highia le’gvurot”, o expresie care poate fi înţeleasă în mai multe feluri, unele complet nepotrivite pentru această vârstă. Dar dacă vreau să trag spuza pe turta mea, atunci prefer să cred că strămoşii mei au folosit această expresie pentru a defini individul care în ciuda tuturor vicisitudinilor sorţii a reuşit să supravieţuiască şi să ajungă la acest număr de ani, fenomen foarte rar în acele vremuri, cu alte cuvinte un fel de erou, imun în faţa pericolelor şi suficient de puternic pentru a le înlătura.

Cineva spunea, şi pe bună dreptate, că e foarte greu să faci prezici ceva, mai ales când e vorba de viitor….

Deci răbdare şi fără tutun, dar cu speranţe, sper nu deşarte.

PS. şi cum am putut să uit!!!! Până în ziua de azi mi-aş dori o partidă de table care să dureze câteva ore bune…….

 3 Noiembrie 2014