Zilele trecute m-a apucat entuziasmul începutului de an și am decis să fac ordine printre hârtiile vechi dintr-un dulăpior cu două rafturi. Mai erau acolo de-a valma două platouri de inox și trei de ceramică, foarte frumoase, pe care de data aceasta le-am folosit la masa de revelion, întrebându-mă oare de la cine le-am primit, apoi lumânări electrice, coroniță de Advent, o colecție de tăieturi din primele mele articole publicate în ziarul Flamura Roșie din Arad, scrise în vacanțele de la facultate, altele de după 1990 și sute de fotografii. Multe erau în plicuri, dar aveam și trei albume, dintre care unul gol care cred că așa va rămâne.

Mi-a făcut plăcere să mă uit la poze, sunt foarte multe din concediile petrecute în țară și în străinătate, eram extrem de tânără și foarte slabă, unele cu colegi de facultate, dar printre ele am găsit și câteva din fragedă copilărie, făcute în curtea casei din Arad în care am trăit 17 ani.

Casa avea o grădină imensă, chiar și pentru privirea mea de astăzi, nu numai cea de la patru ani, când am văzut-o prima dată. A fost paradisul copilăriei mele, grădina Edenului din care Adam și Eva (se potrivește cu numele noastre, al meu şi al fratelui meu, nu-i așa?) nu au fost expulzați. Au plecat singuri, au părăsit-o, mergând spre alte lumi. Drept care, grădina, plictisindu-se să mai aștepte ca măcar cei doi să vină să o viziteze, a dispărut. La fel ca în romanul Rebecca al lui Daphne du Maurier, unde minunata grădină din Manderley ajunge prada unui incendiu provocat de menajera răzbunătoare, și grădina noastră a dispărut, victimă a sistematizării. Totuși, ea ne-a iubit, deoarece atunci când ne-am dus cu fratele meu să vedem măcar strada, în spatele celor două rânduri de blocuri – spațiul era suficient pentru această construcție extinsă – a mai rămas un petic de grădină cu ringlota ale cărei fructe le consumam încă necoapte și sub ea spațiul unde se cultivau căpșuni. A fost un semn pentru copiii infideli care acum plângeau după paradisul pierdut.

Această casă cu grădină ar fi trebuit să fie un fel de sancțiune rasială. Ne dăduseră afară din elegantul nostru apartament de patru camere dintr-o vilă din buricul Aradului. Întâmplător cunosc numele celui care a râvnit la casa noastră – când mi-am făcut dosarul pentru drepturile cuvenite prin legea 189, am găsit la arhive decizia de evacuare și numele celui care urma să preia apartamentul. Nu m-a interesat cine e, probabil nici nu mai era în viață, trecuseră 60 de ani. Aș fi putut doar să-i spun că, de fapt, ne-a făcut un bine. Într-un fel lui îi putem mulțumi pentru paradisul copilăriei noastre, pentru faptul că ne-am mutat acolo și nu am mai plecat decât atunci când mama a rămas singură.

De ce să nu recunosc, am avut și noroc. Alți evrei, evacuați din case sau obligați să se mute din localități rurale, s-au chinuit să-și găsească un acoperiș, au fost nevoiți să accepte orice și cu bani mulți. Casa în care ne-am mutat era tot în centrul Aradului, avea trei apartamente cu tot confortul, doar că erau mai mici decât cel precedent și erau în stil vagon, ceea ce după război s-a dovedit o binecuvântare, când te trezeai cu un locatar în apartament. Și la noi a fost repartizat un colonel. El stătea în sufragerie. Noi, patru persoane și femeia de serviciu, treceam prin camera lui, iar el, ca să se ducă la baie, trecea prin camerele noastre. După o lună s-a săturat și a plecat și de-atunci niciodată nu ni s-a mai rechiziționat o cameră. Dacă ne-am fi întors în vechiul apartament cu camere decomandate, nu am fi scăpat atât de ușor.

Casa în care ne-am mutat aparținea mamei vitrege a unui prieten al familiei, o unguroaică căsătorită cu un evreu. Ea avea două apartamente de închiriat și nu știu cum se face că unul dintre ele tocmai era gol. După război părinții au decis să rămânem pe loc din cauza grădinii. Așa am putut să ne bucurăm timp de 17 ani de paradisul copilăriei noastre.

O scurtă descriere. Mai întâi era curtea cu două ronduri mari de trandafiri, o fântână pentru udat grădina, dar care folosea și ca… frigider pentru pepeni de pildă. Exista și un coteț de porci și o poiată pentru păsări și imediat după aceea începea grădina propriu-zisă. Era împărțită în două de o alee cu pietriș, mărginită pe ambele părți cu trandafiri. În partea dreaptă era grădina de zarzavat – vezi Doamne, fiecare locatar avea o bucățică unde putea cultiva câte ceva. Noi creșteam ceapă, pătrunjel și salată. Cred că tatăl meu o folosea mai ales în scop educativ, ca să învățăm că pământul trebuie săpat și plivit, plantele udate și apoi rodul cules. Primăvara ne plăcea foarte mult să ieșim la săpat. În apropiere se afla livada de caiși și în restul grădinii erau răspândiți un cireș, doi vișini, un păr, un măr, un piersic și ringlota de care am mai vorbit.

Partea stângă era grădina ornamentală cu brazi, o alee, un mic luminiș cu bănci și o masă. Vara acolo se desfășura viața socială a casei, se primeau musafiri și noi copiii ne puteam invita prietenii, oricât de mulți. În grădină era libertate absolută. În partea cu livada era încă o masă cu bănci, unde se juca rummy. În fiecare vară tata ne aducea o căruță cu nisip, se scotea copaia în care soarele încălzea apa și se rezolva plimbarea copiilor în aer liber. Era război, alarme. În fundul grădinii era un adăpost săpat și acoperit. Acolo am fugit în iulie 1944, când Aradul a fost bombardat. Pe strada noastră au căzut bombe incendiare, mai multe case au fost bombardate și au izbucnit în flăcări. Norocul nostru a fost că vântul nu a suflat înspre noi. Grădina a fost cea care ne-a salvat, am putut să ne adăpostim în câteva minute.

În grădină puteam să ne jucăm fără opreliști. Când am mai crescut, organizam scenete din cărți, de exemplu din Timur și băieții lui de Arkadi Gaidar. În grădină învățam, aici m-am pregătit pentru admiterea la facultate. Când mă plictiseam, făceam o plimbare pe alee. Tot aici mi-am organizat zilele de naștere, în august, iar mai târziu i-am invitat pe tinerii care îmi făceau curte pe la 15-16 ani. Părinții mei erau oameni discreți, aruncau doar din când în când o privire să vadă ce facem. Nu credeam că va trebui să mă despart vreodată de grădina mea iubită.

Adesea, în duminicile de vară, luam cu toții micul dejun în grădină. Era minunat. Tot pe masa din grădină se uscau tăițeii, fideaua și cușcușul pregătiți de tanti Wolff. De fapt ea era călcătoreasă, dar se specializase și în pregătirea acestor produse. Uneori chiar și călca în grădină, cu fierul de călcat cu cărbuni.

De sărbători, în grădină se ascundeau ouăle roșii de Paște; într-un an am găsit chiar o lădiță cu un iepuraș adevărat, înconjurat de ouă colorate. Din păcate, gardul grădinii nu era etanș și iepurașul nostru a fugit. Uneori, iarna, împodobeam gardul cu crengi de brad. Era o grădină pentru toate anotimpurile și pentru toate stările de spirit.

După ce ne-am mutat, nu m-am gândit la grădină. Mă înconjurau atâtea noutăți – casa cea nouă și frumoasă, facultatea, Bucureștiul, vacanța. În subconștient aveam convingerea că ea mă așteaptă, că o pot vizita oricând. Abia după plecarea noastră definitivă din Arad, mama, fratele meu și cu mine am început să vorbim despre grădină, să ne depănăm amintirile, să povestim celor din jur, într-un cuvânt să tânjim după ea. Foarte târziu ne-am decis să o revedem. Fratele meu a mai apucat să o vadă, să i-o arate soției lui și să-i povestească amintirile. Eu însă am întârziat. Când am venit cu soțul meu, era șantier.

Grădina a fost și martora unor momente triste, dureroase din viața noastră. Tatăl meu a murit în casa cu grădina pe care și el a iubit-o. Mamei nu i-a fost ușor să rămână singură cu atât de multe amintiri. Cred că și noi, copiii, am suferit. Dar timpul păstrează ceea ce e frumos. Nu sunt sentimentală, nu-mi plac vorbele mari, dar pentru noi grădina va rămâne paradisul nostru pierdut pe care nu l-am mai întâlnit și nu-l vom mai întâlni niciodată.

Eva Galambos