Îmi amintesc foarte bine că în Oradea anilor ’60, mă lăsăm pradă romanticei idei de a găsi comorile ascunse de către pirați și de a fi recunoscut ca un căutător de comori de succes. Doream să descopăr ascunzătorile comorilor şi să mă delectez admirând  prada jefuită de la cine ştie ce regi şi prinţese. Monedele de aur, diademele încrustate cu perle şi nestemate, tabacherele din argint frumos ornamentate urmau să stabilească faima mea ca un aventurier de succes și, mai presus de toate, să impresioneze pe colegele mele pretențioase de la grădiniță și școală primară.

Primele exerciții de căutare le-am făcut noi, copiii din Strada Pavel[1], în nopțile calde de vară, când am spart câteva lăzi găsite în podul casei noastre, habar neavând că aparțineau profesorului de chimie din apartamentul de la etajul doi. Din păcate, înăuntru nu am găsit decât vase de sticlă destinate experimentelor chimice. Cu toate acestea, cel puțin, aceste acțiuni au servit ca un bun exercițiu pentru aventurile viitoare, precum și pentru o corecție serioasă din partea proprietarului lăzilor. Urmele neplăcute ale acțiunii noastre au  adus după sine o scădere temporară a dorinței de a căuta comori și de a trăi aventuri similare.

Următorii 60 de ani au trecut fără  eforturi în domeniul căutării comorilor și au fost în mare parte umpluţi cu evenimente banale precum școală, vacanțe, studiu, exercitarea unei profesii, căsătorie, creșterea copiilor și mese regulate pe parcursul zilei. Cu alte cuvinte, nimic palpitant.

Nici după ce am intrat în binemeritata pensie  nu-mi puteam imagina că aveam să revin la fanteziile din copilărie. Și totuși, în scurt timp, acest lucru s-a întâmplat: am căutat și am găsit o adevărată comoară, și anume forma de viață neașteptat de fericită de pe coasta mediteraneană spaniolă. Acest eveniment a fost precedat de o căutare scurtă și intensă a unei noi rezidențe într-un loc însorit, pe care ne-o doream atât eu, cât şi soţia mea.

Am aplicat cunoscute metodă a excluderii, eliminând tot ceea ce nu corespundea criteriilor noastre foarte stricte. Era ceva asemănător – mutatis mutandis – cu metoda pe care o folosise Michelangelo atunci când a creat statuia lui David. Când a fost întrebat de un cunoscător de artă cum a reușit să creeze o sculptură atât de desăvârșită, el a răspuns: „Foarte simplu, am luat un bloc de marmură și am înlăturat tot ceea ce era în plus faţă figura lui David.”

Şi noi am început cu o privire generală și ne-am aprofundat treptat în chestiunile de detaliu. Pentru ordine, trebuia să alegem mai întâi continentul și apoi țara, regiunea și localitatea. Mai întâi au fost excluse America de Sud (din cauza distanței), America de Nord (din cauza restricțiilor de intrare), Africa (din cauza condițiilor economice) și Antarctica (în principal din motive climatice). Asia Mică a fost exclusă în mod evident din cauza condițiilor general ostile; în primul rând Turcia, care se îndreaptă în mod evident spre Evul Mediu. Desigur a fost luat în considerare şi Israelul, datorită legăturilor familiale şi istorice, dar nu ne-am putut împăca nicicum cu controlul politic exercitat de anumite cercuri și cu raportul dezavantajos între preț și calitate. În plus, din motive de simetrie, soția mea și cu mine am vrut să menținem o anumită echidistanță față de rudele noastre apropiate.

“Rămânem în Europa!” a devenit dictonul care, în cele din urmă, a determinat orientarea noastră către bătrânul continent. Dar aceasta a fost doar începutul unei evaluări laborioase, deoarece linia de coastă a Europei este lungă, întinsă pe mai multe zone climatice și cuprinzând mai multe mentalități.

Dintre țările de pe rivieră, cu clima agreabilă, au fost luate în considerare: Croația, Grecia, Italia, Franța, Spania și Cipru, dar după aplicarea din nou a “briciului lui Occam” (modificat personal de mine), a rămas doar Spania. Cu toate acestea, a fost necesar să determinăm locația exactă a porțiunii de coastă cea mai potrivită. Aici mi-au fost utile cunoștințele mele profunde de geografie.

La o examinare mai atentă a reliefului peninsulei Iberice, trei zone s-au dovedit a fi deosebit de atractive, și anume acelea în care munții ajung până la mare. Astfel de porțiuni de coastă sunt deosebit de pitorești. Le poți străbate pe jos, în tăcere sau cântând plon de însufleţire cântece de drumeție şi, mai presus de toate, doar acolo se găsesc case construite pe versanți care oferă priveliștea dorită a mării. Vederea orizontului albastru-azuriu, încadrat lateral de formațiuni stâncoase era exact ceea ce ne doream să savurăm în fiecare dimineață, în timp ce ne bem cafeaua și mâncăm croasanți pe terasa imaginară a vilei noastre (la fel de imaginare).

Cele trei coaste care puteau fi luate în considerare (de la nord la sud) erau: Costa Brava în jurul Munților Begur în Catalonia, Costa Blanca între Valencia și Alicante și Costa del Sol, andaluză, în sud.

Costa Brava din nord avea avantajul celei mai scurte distanțe față de Elveția, ceea ce era foarte relevant în cazul călătoriilor regulate cu mașina între cele două reședințe. S-a dovedit dezavantajos numărul relativ redus de proprietăți potrivite, clima mai rece și rezerva noastră față de tendințele iredentiste ale Cataloniei.

Costa del Sol din extrema sudică oferea suficient soare, peisaje splendide și comorile culturale ale Andaluziei, dar era la cel puțin două zile de călătorie suplimentare față de Elveția – și, surprinzător, apa mării acolo era mai rece din cauza influenței Atlanticului. Nimic nu îl sperie mai mult pe un central-european chinuit de frig decât apa rece a mării.

În fine a rămas Costa Blanca, o porțiune de coastă care combină cele mai bune condiții climatice cu un peisaj frumos, o regiune interesantă din punct de vedere cultural, apă de mare plăcut caldă și o distanță rezonabilă de Zürich, care poate fi gestionată destul de confortabil cu o singură noapte de cazare în sudul Franței. Dar și această porțiune de coastă are peste 100 de km și necesită o analiză mai detailată.

Nu doresc să torturez cititorul amabil cu detalii puțin relevante, așa că voi spune doar că din motive întemeiate ne-am decis pentru zona de sud a orașului-port Denia, mai exact în provincia Alicante, respectiv regiunea Marina Alta. Și aici am găsit neașteptata comoară a acestei zone deja atractive, localitatea numită Moraira, compusă aproape în întregime din vile, care se întinde pe mai multe dealuri în jurul unui mic centru urban pitoresc.

Aici am găsit în cele din urmă casa reală care nu numai că avea o terasă imaginară cu vedere la mare, ci și toate celelalte atribute ale unei rezidențe mediteraneene, cu grădină proprie, piscină, garaj și un loc de grătar din cărămidă. Aici am reușit să transformăm visul romantic de a găsi un tezaur și să ne bucurăm în fiecare zi de bogățiile oazei noastre mediteraneene.

Cititorul amabil să mă ierte dacă declar descoperirea și stabilirea unei locuințe într-o destinație spaniolă de vacanță ca fiind o comoară descoperită. Din perspectivă literară, poate că aceasta este o metaforă prea îndrăzneață pentru fericirea personală. Pentru mine, însă, această situație s-a dovedit a fi cu adevărat o fericită întâmplare. În acest context, nu este exclus ca într-o zi să descopăr și o comoară adevărată, în sensul cel mai literal al cuvântului. Întreaga coastă mediteraneeană, de la Gibraltar (inclusiv Coasta de Azur franceză), până în Sicilia și Calabria, a fost timp de mai multe secole destinația preferată a piraților arabi și otomani din nordul Africii, care, între secolele al XV-lea și al XVIII-lea, au jefuit regiunile de coastă. Aceasta a dus la abandonarea așezărilor mici de pe coastă, iar locuitorii s-au stabilit câțiva kilometri mai în interiorul țării. Drept urmare, în apropierea coastei au mai rămas doar orașe mari fortificate și o serie de turnuri de pază, dispuse faţă în faţă. Odată ce corăbiile piraților apărau la orizont, zonele de coastă vulnerabile puteau fi avertizate și luau măsuri de apărare. Cu toate acestea, pirații au putut teroriza regiunea de coastă timp de trei secole și nu este exclus ca, în cazul unei plecări precipitate, să fi ascuns o parte din pradă undeva… De aceea, la fiecare plimbare pe plajă, privesc cu atenție în jur, pentru a nu rata nici măcar cea mai mică bucățica de aur care s-ar putea ivi din…nisip. Descoperirea reușită a unei catarame de curea și a mai multor cutii de tablă mă face să am încredere deplină că, într-o bună zi, voi găsi într-adevăr o comoară ascunsă de pirați.

Astfel se închide cercul de la fanteziile mele din copilărie, la descoperirea ulterioară, a unei comori: posibilitatea de a-mi petrece anii de pensie în această zonă binecuvântată şi plină de promisiuni.

Peter Biro

---

[1] Amănunte în articolul meu Copiii din strada Pavel https://baabel.ro/2018/08/copiii-din-strada-pavel/