Copiii din strada Pavel

La începutul secolului XX, marele romancier și dramaturg maghiar Franz Molnár a scris unul din cele mai frumoase romane pentru tineret ale tuturor timpurilor: „Băieții din strada Pál” (în maghiară A Pál útcai fiúk).  De peste o sută de ani el a delectat generații de copii care creșteau la est de Viena. Inspirat de exemplul marelui maestru, la al cărui nivel nu voi ajunge din păcate niciodată, am ales un titlu asemănător. Numele străzii e practic același și articolul meu vorbește tot despre întâmplări pe care le-am trăit în copilărie, chiar dacă acestea s-au petrecut în alt loc, în altă perioadă și în alte împrejurări.  Nu am aceleași pretenții literare, dar strada Pavel a existat cu adevărat, la fel și copiii de care mă leagă amintiri, unele vesele, altele mai puțin.

Trebuie să fi fost prin 1965 când am părăsit în sfârșit locuința din fabrica Cotex, Oradea și ne-am mutat în primul nostru apartament normal, în strada Pavel (pe atunci Severinului) Nr. 29. Nu era departe, cel mult zece minute pe jos. Locuința nu era mult mai bună ca prima, dar în ce privește cartierul, era cu totul altă lume. Înainte trăisem practic izolat, înconjurat numai de câțiva vecini mai în vârstă, care cu vremea au dispărut și ei. În incinta fabricii Cotex nu locuiau alți copii. Îi cunoșteam doar pe colegii mei de grădiniță și câțiva copii întâlniți în parc. Singurul prieten de vârsta mea era vărul meu Gavril Ardelean.

Despre Gabi am mai scris, dar aș vrea să relatez un eveniment semnificativ care a avut loc încă înainte de a ne fi mutat. La familia Ardelean erau alte obiceiuri ca la noi, de exemplu ei dormeau după amiază, ceea ce eu nu eram obișnuit.  Mai mult decât atât, spre deosebire de Gabi și de mama lui, eu mâncam foarte puțin. Gabi și cu mine aveam amândoi patru ani când s-au întâmplat următoarele: Ne-am terminat masa de prânz, el cu mult mai mult entuziasm ca mine, apoi am fost trimiși la culcare. Vărul meu, cu burta plină, a adormit pe loc, dar eu nu am făcut altceva decât să urmăresc timp de o oră muștele care bâzâiau în jurul lămpii din tavan. În sfârșit a venit Klari néni, mama lui Gabi, să ne trezească cu vorbe frumoase, la care Gabi a răspuns prietenos. Numai eu tăceam îmbufnat. Klari néni se întreba îngrijorată dacă nu pățisem ceva, până când a apărut motivul destul de banal al tăcerii mele: gura mi-era încă plină cu ultima îmbucătură a prânzului, pe care nu reușisem s-o înghit. Pentru familia Ardelean, care erau mari mâncăi, acesta era un fenomen cu totul inexplicabil.

Palatul Episcopal. La stânga se află începutul străzii Pavel.

În sfârșit ne-am mutat în noua locuință.  Casa de pe colțul dintre strada Severinului și Craiovei era de fapt un complex de câteva imobile dispuse în jurul unei curți mari, cu trei tei și un nuc impozant. Avea trei etaje cu peste douăzeci de apartamente de diverse forme și mărimi, care adăposteau familii tot atât de diverse. Ele formau un caleidoscop de diferite etnii, dar nu reprezentau exact populația orașului, ci exista o ușoară preponderență maghiară. Pentru mine lucrul cel mai important era că acolo locuiau o mulțime de copii, cu care m-am împrietenit.

M-am mutat și cu școala – am fost transferat la Școala Pedagogică Mixtă, care se afla mult mai aproape, chiar pe strada paralelă.  Învățătoarea noastră, a clasei a II-a, era Tovarășa Poenaru. O însușire comună tuturor claselor în care am învățat vreodată era că în fiecare dintre ele mi-am găsit câte o fată deosebit de frumoasă, de care m-am îndrăgostit la nemurire – dar platonic.  Iubirea mea din clasa aceasta se numea Mariana Erbstein, fiica unui pălărier evreu și a soției sale românce.  În mod special îmi plăceau pleoapele ei, străbătute de vinișoare subțiri, albastre, care aveau un efect de fard, doar că totul era bineînțeles natural. Mai târziu a emigrat cu părinții ei la Staten Island, New York, unde a devenit cu timpul o tipică Jewish American Princess, fără să se mai vadă nimic din originea ei transilvană. Am vizitat-o o dată, prin anii 1980. Era tot atât de frumoasă, dar diferențele culturale dintre noi erau prea mari, de aceea întâlnirea noastră efemeră nu a avut nicio urmare.  În noua școală eram un elev destul de mediocru; la muzică aveam chiar note mizerabile, ceea ce m-a afectat în așa măsură încât am hotărât ca de acum încolo să fiu bun la muzică.  La fel ca baronul Münchhausen, care s-a ridicat dintr-o mlaștină tragându-se în sus de păr, așa am reușit și eu de pe o zi pe alta să-mi îmbunătățesc notele. Procedeul acesta l-am aplicat de mai multe ori în viață, dar nici până azi nu am înțeles cum funcționează.

Colțul casei noastre. Cele două ferestre maro de la parter erau ale noastre

Intrarea în locuința noastră se făcea prin strada Pavel, printr-un coridor întunecos și prăfuit, cu pereții coșcoviți. Din el se deschideau mai multe scări. Acest coridor ducea în curte și imediat la stânga se afla intrarea în locuința noastră, apartamentul Nr. 2. Și aici aveam numai o singură cameră multifuncțională, care slujea și de cameră de zi și de dormitor, dar de data aceasta aveam o bucătărie mare, cu ferestre spre curte, un hol și o baie. Încălzirea și apa caldă se făcea la fel ca în prima locuință, cu lemne, ceea ce era destul de incomod.  Locuințele din spate erau mai moderne și aveau termoficare, un mare lux pe vremea aceea.

M-am împrietenit repede cu copiii din curtea noastră. Relațiile dintre noi depindeau în mare măsură de diferența de vârstă. Doi frați români, aproape adulți, care stăteau în clădirea din spate mi-au apărut doar ca personaje secundare. Se numeau Sili și Ninel. Pe Sili îl cunoșteam mai mult din auzite, dar pe fratele mai tânăr, Ninel, îl vedeam mai des.  Era un bun fotbalist, fapt pentru care mie îmi apărea ca o vedetă. Amândoi frații erau înalți, zvelți și foarte chipeși, atrăgând ca un magnet privirile femeilor din jur.

Ceva mai apropiată de vârsta mea, dar totuși cu câțiva ani mai mare era Edit Klein, singura fată evreică din casă, care locuia cu tatăl ei direct deasupra noastră. Avea rotunjimile caracteristice pubertății și fața plină de coșuri.  Pe noi, ce mai tineri, nu ne lua în seamă, dar asta nu avea nicio importanță pentru că și așa în scurt timp a emigrat împreună cu tatăl ei în Israel. În locul lor s-a mutat o româncă, o mamă singură cu fiul ei Marius. Era mai mic ca mine și nu prea inteligent, de aceea în jocurile noastre primea numai roluri secundare, un fel de „ajutor de băgător de seamă”.

Cel mai apropiat de vârsta mea era Otto Ottemberger, un băiat scund și blond. Era cel mai zvăpăiat și mai îndrăzneț din tot grupul. Tatăl său era șoferul șefilor locali de partid. De aceea timp de zeci de ani nu i s-a permis să emigreze, fapt care îl scotea din minți. Ca un german ce se respectă, domnul Ottemberger folosea metode de educație foarte stricte, adică își bătea fiul. Uneori avea motive, iar când nu le avea, le inventa. Otti se obișnuise cu pedepsele repetate și le suporta cu stoicism. Papa Ottemberger era ceva mai blând cu fiica sa Erzsi și cu soția lui unguroaică, tot Erzsi, care se molipsise și ea într-o oarecare măsură de accesele de furie ale soțului.  Când atmosfera devenea insuportabilă, Otti fugea de acasă și nu îndrăznea să se întoarcă decât după ce tatăl s-a liniștit.  Uneori dura mai multe zile și între timp, dacă anotimpul o permitea, înnopta în parc.

Tot ceva mai mare ca mine era Sarkadi Pál, fiul chipeș și talentat al preotului reformat maghiar. Pali avea trei surori mai mari, care nu mai locuiau acolo. Pe când încercam în zadar să învăț să cânt la pian, părinții mei s-au învoit cu preotul să mă lase să exersez pe pianul din camera lor de oaspeți – până când am renunțat, din lipsă de talent și de răbdare. Pali în schimb era foarte muzical și atât de entuziamat de noile stiluri din muzica apuseană, încât a creat împreună cu noi o formație muzicală. Desigur că făceam în cea mai mare parte percuție – pe oale și capace, partea melodică fiind imitată din gură. Încercările noastre muzicale nu au avut prea mult succes, nici măcar la tovarășele noastre de joacă, dar formația avea un nume: „Shell“. Nu știam că marca era deja folosită în industria petrolieră. Fiind cu un an și jumătate mai mare ca mine și cu o jumătate de an mai mare ca Otti și având o personalitate deosebită, Pali era ca șeful nostru unanim acceptat.

Din grupul nostru făceau parte și surorile Köteles: cea mare Gyöngyi și cea mică Enikö. Mama lor era educatoare, iar tatăl, Köteles Pál, era un scriitor consacrat, dar datorită atitudinii sale naționaliste maghiare era în conflict cu autoriățile și făcuse de câteva ori pușcărie.  Gyöngyi, ajunsă deja la vârsta pubertății, pentru un scurt timp era admiratoarea pasionată a lui Pali, iar micuța Enikö, un îngeraș de cinci anișori cu bucle blonde, s-a împrietenit cu cel mai slab dintre băieții din grup, care eram eu. Figura ei de îngeraș era înșelătoare, de fapt era foarte neastâmpărată și lua parte la toate șotiile noastre nepermise. De altfel cam tot ce făceam era nepermis sau măcar îndoielnic.

Ocazii pentru șotii nepermise erau din belșug și dacă lipseau, căutam noi cum să dăm de bucluc. Mai ales Otti era plin de idei. De exemplu ne-am hotărât să înființăm o bandă, chiar dacă nu avea un scop anume, important era să fim organizați. Ierarhia era clară: șeful era Pali, iar locțiitorul său era Otti. Eu eram simplu soldat, iar Enikö – în măsura în care era acceptată – era doar auxiliar civil. Marius era de obicei ignorat, era chemat doar când era nevoie de figuranți. Cu timpul am inventat și o limbă secretă, constând din vreo șase cuvinte, toate fiind comenzi de marș. Acest mijloc de comunicare nu avea niciun rost, dar noi nu ne dădeam seama. Le tot repetam în gura mare, mândri că nimeni nu le înțelegea.

Tot căutând acțiuni captivante demne de grupul nostru, ne-a venit ideea să furăm role întregi de cabluri telefonice, pe care le-am găsit sprijinite de fațada laterală a teatrului municipal. Nu prea știam ce să facem cu ele, importantă era însăși emoția furtului, dar în curând le-am găsit și o întrebuințare. Într-una din locuințele de la parter locuia familia Halmos, cu fiica lor adolescentă Cica (în maghiară Pisicuța). Știam cu toții că în duminicile calde de vară Cica obișnuia să facă plajă pe acoperiș. Petrecea acolo câteva ceasuri, întinsă pe o pătură și complet dezbrăcată, după cum credeam noi. Deci era clar: din cablurile capturate vom construi un post de observație în coroana teiului alăturat, pentru a admira în voie trupul Cicei. Ideea era atrăgătoare, dar avea și unele neajunsuri. În primul rând postul de observație trebuia să fie bine ascuns printre frunze, pentru a adăposti voyeurismul nostru prepubertar. Construcția a durat câteva săptămâni și a consumat mai multe role complete de cablu, precum și alte materiale, procurate tot prin furt. Proiectul cerea mult timp, efort și îndemânare. În al doilea rând ocuparea postului trebuia să treacă neobservată, de aceea avea loc în zori, când vecinii mai dormeau. Din păcate eu eram prea slab și prea neîndemânatic să mă cațăr în copac, așa încât cuibul a fost ocupat numai de Pali și de Otti. Ei își petreceau acolo toată ziua, iar eu îi aprovizionam cu mâncare și băutură, pe care dimineața, la prânz și seara o trăgeau în sus cu o sfoară. Singura răsplată pe care o așteptam erau poveștile celor doi „dendronauți”, ale căror descrieri plastice mi-ar fi permis să particip și eu, măcar indirect, la priveliștea Cicei. Nu-mi mai amintesc dacă observația a reușit vreodată; ori Cica nu avea chef de plajă, ori era vreme rea, ori observatorii nu erau de față la momentul oportun. Eu în orice caz nu am auzit de niciun rezultat pozitiv. Singurul lucru pe care mi-l amintesc foarte clar este mirarea vecinilor când construcția ciudată dintre crengi a ieșit la vedere toamna, după căderea frunzelor.

Trezirea interesului sexual al băieților din bandă era o puternică forță motrice; mie însă îmi era greu să țin pasul cu cei doi băieți mai mari. Una din teoriile noastre de atunci era că în partea din spate a genunchiului unei femei (așa-numita fosă poplitee) se poate recunoaște cât de puternic este interesul ei sexual și în ce măsură este gata să treacă la fapte. Cu cât adâncitura era mai mare, eram convinși că femeia era mai disponibilă pentru intimități. L-am întrebat pe marele teoretician Otti ce aveam noi din asta.  El mi-a explicat cu convingerea unui om de lume că așa puteam ști în ce direcție să ne investim eforturile pentru a avea cele mai bune șanse de reușită. Suna perfect plauzibil. Mai ales vara studiam genunchii tuturor femeilor care ne ieșeau în cale, discutam aprins forma și adâncimea lor și ne comparam rezultatele, întocmind chiar liste ale campioanelor. În orice caz nu am făcut niciodată vreo încercare de a demonstra în practică teoriile noastre îndrăznețe.

Încet-încet au ajuns și la noi ultimele realizări ale tehnicii – părinții au cumpărat un televizor. Antena, una din zecile care se aflau pe acoperiș, trebuia îndreptată în direcția cuvenită și adeseori ajustată pentru a obține o recepție adecvată a celor două canale, cel român și cel maghiar. Mie mi se permitea să mă uit la televizor până la ora 21, după care trebuia să mă întorc cu fața la perete și să dorm, în timp ce părinții reduceau volumul și se uitau mai departe. Desigur că nici prin gând nu-mi trecea să renunț, astfe încât mi-am găsit o metodă de a continua să urmăresc programele în taină. Între patul meu și perete se afla un panou lucios de furnir, în care vedeam ecranul ca într-o oglindă. Singura problemă era că imaginea era întoarsă, dar am reușit să citesc chiar subtitrarea inversă a filmelor străine. Ani de-a rândul părinții mei nu au obsevat nimic, fiind convinși că dormeam.

Uneori, când cei doi șefi de bandă, Pali și Otti lipseau, sau când mă lăsau pe mine să iau inițiativa, făceam șotii ceva mai puțin spectaculoase.  În căutare de aventuri m-a venit ideea să cercetăm podul casei, unde fără îndoială se aflau comori neprețuite, ascunse și uitate acolo de pirați, cine știe când… Într-adevăr, într-un colț mai greu accesibil am dat peste mai multe lăzi bătute în cuie. La flacăra tremurătoare a lumânărilor arătau exact așa cum ne închipuiam noi prada piraților. Fără a sta mult pe gânduri le-am deschis cu o rangă. Înăuntru, în loc de aur și nestemate, am găsit doar sticlărie de laborator împachetată în rumeguș. Dezamăgiți, am plecat cu mâna goală. Dar nu a trecut mult și a izbucnit scandalul, când proprietarul lăzilor, profesorul de chimie Doina a descoperit urmele infracțiunii, iar eu am fost recunoscut ca principalul vinovat.

O poznă destul de periculoasă am plănuit-o eu și am pus-o în practică împreună cu Enikö. Imediat după aceea, doamna Köteles, trecând pe lângă fereastra bucătăriei noastre, a văzut-o pe mama cu totul disperată. La întrebarea ei, mama a răspuns laconic: „Închipuiți-vă, doamna Köteles, Enikö și Peter fac o paradă cu torțe în pivniță!”. Nu pot să înțeleg pasivitatea fatalistă a mamei, care nu a încercat să ne oprească, cu toate că știa că pivnița era plină de materiale inflamabile. Părea resemnată în fața catastrofei iminente, care numai printr-o minune nu s-a produs. Oricum mama era cam slabă de înger. Mâncare congelată încă nu exista și cine voia supă de găină trebuia să cumpere o găină vie din piață și să o taie. Mama nu a făcut-o nicidată. Când trebuia să taie o găină, o ducea la o vecină, la doamna Sferlea.

Un boschetar puțin cam nebun pe nume Guszti, care se întreținea din mici comisioane, înnopta uneori în pivnița noastră. Se povestea că își pierduse mințile după naționalizarea cofetăriei lui. Arăta destul de neîngrijit și copiii își băteau joc de el – se știe doar că uneori copiii pot fi nemiloși. Fiind un om neglijent, uneori când dormea i se rostogoleau monezi din buzunare, iar el le lăsa nepăsător pe culcușul său de paie și hârie de ziar. Otti și-a făcut din ele o sursă de venit, fără ca săracul Guszti să observe vreodată ceva.

Intrarea în locuința noastră (ap. 2). Locul de sub fereastra bucătăriei, unde am făcut primele mele încercări de horticultură. După mai multe decenii, e năpădit de o vegetație luxuriantă.

La un moment dat am descoperit că grădinăria este o ocupație  interesantă și am început să o practic pe un petec de pământ de sub fereastra bucătăriei noastre.  Florile pur și simplu le-am scos cu rădăcină cu tot din straturile altora și le-am  transplantat în grădina mea.  Bineînțeles că am fost descoperit și vecinii s-au plâns părinților mei uimiți, cu rezultatul că foarte curând am fost silit să-mi caut alte distracții.

Altă boroboață pe care am făcut-o era și ea legată de grădinărit: fără știrea nimănui am îndoit furtunul de cauciuc cu care portarul, bătrânul Toth, își stropea florile. În colaborare cu credincioasa Enikö am legat furtunul cu un capăt de sârmă și ne-am delectat la vederea domnului Toth, care stătea cu capătul furtunului în mână și aștepta, neînțelegând de ce nu vine apa.  Celălalt capăt era atașat la robinetul din bucătărie, de unde furtunul ieșea prin fereastră. Urmarea neașteptată a fost că sub presiunea apei furtunul s-a desprins de robinet și încet dar sigur bucătăria familiei Toth a fost inundată. Pagubele nu au fost neglijabile, iar mie, ca principal vinovat, mi s-a spus să plec cât se poate de repede în Palestina. Aceasta a fost una din formele mai puțin virulente de antisemitism cu care am fost confruntați în orașul meu natal.

Toți copiii din curtea noastră erau puși pe glume proaste și pe obrăznicii împotriva oamenilor nevinovați. Stăteam la ferestrele de la etaj și scuipam peste trecători, uneori trăgeam în ei cu praștia, având ca proiectile bucățele de sârmă îndoită în formă de U. Când se întuneca puneam coji de banane pe trotuar și spionam de la distanță dacă cineva aluneca, numai că farsa nu prea reușea. Una din victimele noastre preferate era un vecin pașnic, domnul Porcolab.  Când se întorcea după amiaza de la servici și traversa tăcut curtea în drum spre locuința lui, noi făceam din drumul acesta un adevărat calvar.  Chelia lui strălucitoare ne-a dat ideea să-l întâmpinăm cu serenade despre răsăritul lunii pline. El însă se făcea că nu aude.

În fundul curții se afla nucul bătrân și impunător, pe a cărui cracă de jos se băteau covoarele. Lângă trunchiul său gros au avut loc multe jocuri, nu întotdeauna nevinovate.  De pildă într-o zi, fiind „prizonier indian”, camarazii de joacă m-au legat de trunchi, cu promisiunea să mă elibereze în curând, numai că au plecat, lăsându-mă la stâlpul infamiei timp de mai multe ceasuri. La început credeam că martiriul meu face parte din joc, dar mi-am schimbat părerea când a trebuit să aștept întoarcerea părinților pentru a fi eliberat.

În spatele nucului era un teren viran pe care domnul Köteles a primit aprobarea să-și facă un garaj. Primind o moștenire, el era primul dintre vecini care și-a putut permite să cumpere o mașină și, mai important, primul care a și primit-o. Construcția garajului a pornit o întrecere între ceilalți automobiliști potențiali, care mai așteptau încă vehiculul comandat. Spațiul fiind limitat, trebuiau să se grăbească, chiar dacă mașina era încă departe. Pe locul doi a fost domnul Korbuc, care și-a ridicat un garaj foarte larg, lăsându-ne nouă locul trei, care era de calitate minoră. Acesta era parțial în spatele nucului, deci mai greu accesibil, necesitând mai multe manevre la intrare și la ieșire. Sigur că tata era nemulțumit, iar ca farmacist a găsit o rezolvare inedită. A făcut rost de un bidon mare de acid clorhidric, cu care, la adăpostul întunericului, „uda” pomul. Spera că acidul va dăuna rădăcinilor, pomul se va usca și va putea fi doborât fără probleme. A continuat această procedură dubioasă timp de mai multe luni, de fiecare dată când se simțea neobservat, dar fără succes – nucul creștea nestânjenit. Probabil că nu luase în seamă faptul că rădăcinile erau enorme, cam de mărimea coroanei, și acidul nu le putea face nimic. Când am revenit, cu mulți ani mai târziu, nucul dispăruse; mi s-a spus că urmașul nostru, cel care ne-a preluat garajul, a doborât nucul fără să ceară părerea nimănui și nu a primit niciun fel de pedeapsă.

Acoperișul garajului familiei Köteles a fost teatrul încă unei acțiuni nereușite. Împreună cu partenera mea de năzbâtii, Enikö, am întins o pătură ca să facem plajă, fără să ne dăm seama că smoala de pe acoperiș se topise. Pătura, una din cele mai bune pe care le aveam, a fost complet distrusă. Tata, care era foarte sensibil la pierderea materială, m-a amenințat că mă omoară, dar apoi s-a mulțumit numai să mă certe.

Una din puținele activități pașnice și nevinovate ale bandei noastre era să frigem slănină pe focul deschis. Stăteam în cerc, ținând deasupra focului bețe ascuțite cu bucăți de slănină. Când slănina începea să picure, o țineam deasupra unei felii de pâine cu ceapă tocată, pentru ca pâinea să se îmbibe cu lichidul gras și aromat. Când picăturile de grăsime cădeau în foc, flăcările se întețeau, grăsimea sfârâia, iar bucățile de slănină se încovoiau, luând o poziție fetală. Între timp se topeau, apoi se carbonizau, iar noi le înlocuiam cu bucățele noi. Pâinea cu grăsime o mâncam și apoi mai priveam mult timp, fascinați, focul care se stingea încet-încet.

La sfârșitul lui 1969 era clar că vom emigra în curând, doar că pe atunci mai credeam că vom pleca în Australia. Lichidarea gospodăriei noastre a durat luni în șir, accelerându-se abia în februarie 1970, când se părea că autorizația de plecare ar putea fi anulată. Obiectul cel mai râvnit care trebuia vândut era butelia de aragaz, de care chiar dirigintele meu era interesat. Am părăsit strada Pavel 29 și Oradea cu trenul de noapte spre București, unde am rămas patru săptămâni, rezolvând ultimele formalități și pregătindu-ne de plecare.  Stația următoare: Wien-Schwechat.

Peter Biro

(traducere din limba germană Hava Oren)

 

 

 

 

3 Comments

  • Peter commented on August 26, 2018 Reply

    Acest frumos Palat Episcopal (văzut în 2 imagini din articolul meu) a ars noaptea trecută.

  • Peter commented on August 23, 2018 Reply

    Dragul meu coleg Gabi, mă bucur deosebit de interesul și entuziasmul tău pentru a investiga acest fenomen biologic, bineînțeles în mod pur științific. Totuși, aici avem o problemă: având în vedere că numai un studiu dublu-orb ar produce rezultate cu adevărat utile, curiozitatea științifică ar putea suferi de orbirea savantului care trebuie să culege datele. Astfel se va include o prejudecată care ar putea falsifica rezultatele.

  • GBM commented on August 23, 2018 Reply

    Chestia cu fosa poplitee a genunchilor femeilor e o ipoteza intersanta.
    Ce-ar fi sa faci un studiu in acest subiect?
    Si daca te hotarasti, ia-ma te rog ca partener!!!
    GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *