De obicei nu prea vizionez seriale, dar iată că am găsit și eu unul pe gustul meu: serialul britanic Fake or Fortune, în care doi detectivi simpatici, un negustor de artă și o prezentatoare la televiziune, fac investigații pe urmele unor opere de artă controversate.  E opera unui maestru celebru și valorează milioane, este o imitație / o copie făcută de un artist de mâna a doua, sau poate chiar un fals făcut cu intenții criminale de un escroc?  De unde provine?  Nu cumva a fost obiectul unui furt?  În cercetările lor ei caută prin arhive, vorbesc cu urmașii artiștilor și cu foștii proprietari, se sfătuiesc cu grafologi pentru a autentifica semnătura artistului și adesea aplică tehnici moderne – de exemplu un tablou a fost dovedit fals pentru că folosea un pigment care încă nu se cunoștea pe vremea presupusului autor.  În afară de suspansul inerent investigațiilor, aflăm amănunte mai puțin cunoscute din istoria artei.  Unele lucruri care mi s-au părut de-a dreptul incredibile le-am verificat și din alte surse și ele s-au dovedit perfect autentice.  Articolul de față mi-a fost inspirat de un episod al acestui serial.  

***

În 2012, în apartamentul modest al unui bătrânel din München, pe nume Cornelius Gurlitt, s-a găsit o colecție de artă cu totul incredibilă: Monet, Cézanne, Renoir, Matisse, Picasso etc., opere care demult erau considerate pierdute.  Nu avea destul loc pe pereți, tablourile erau pur și simplu stivuite pe podea.  Colecția valora zeci de milioane de euro.  Descoperirea a fost o surpriză pentru amatorii de artă din întreaga lume.

Totul a început în 2010, când Gurlitt a fost prins întorcându-se din Elveția cu 9.000 de euro asupra sa.  A bâlbâit ceva despre tablouri (probabil că tocmai vânduse unul) și imediat a devenit suspect de comerț ilicit cu opere de artă.  O percheziție a scos la iveală peste 1400 de opere de artă aflate în apartamentul lui, plus încă vreo 250 pe care le ținea în casa lui de la Salzburg (Austria).  Bătrânelul spunea că le moștenise de la tatăl său și neavând altă sursă de venit, trăia din vânzarea lor.  Chiar dacă îi dăm crezare, se pune întrebarea cum le-a obținut tatăl lui.  În 2011, un tablou al lui Gurlitt, scos la licitație la Köln, a fost recunoscut de moștenitorul fostului proprietar – tabloul fusese jefuit de naziști…

Cornelius Gurlitt a murit în 2014 și conform testamentului său, colecția a ajuns la Muzeul de Artă din Berna (Elveția), cu condiția ca acesta să cerceteze originea tuturor operelor de artă din colecție și să le restituie pe cele obținute ilicit.  Unele au fost deja restituite, despre altele s-a dovedit că au fost obținute în mod legal, dar asupra multora planează încă dubii…

***

Pentru a înțelege originea colecției, trebuie să aruncăm o privire asupra colecționarului, Hildebrand Gurlitt.

A fost o figură controversată.  Nu a fost un criminal nazist cu mâinile pătate de sânge, dar nici „ușă de biserică”.  Mă tem că în acele vremuri au fost mulți ca el.  Pentru a face carieră trebuia să facă compromisuri și le-a făcut, a știut să profite din plin de situație și să se îmbogățească.  Poate că își închipuia chiar că face un bine semenilor săi când le dădea prețuri de nimic pe operele de artă pe care le vindeau de nevoie.

Hildebrand Gurlitt a crescut în estul Germaniei, la Dresda, într-o familie de intelectuali și de artiști: era fiul unui arhitect, avea un frate muzicolog, o soră pictoriță și un văr negustor de artă.  După ce și-a făcut doctoratul în istoria artei, a primit un post de muzeograf într-un oraș de provincie, la Zwickau.  Acolo a dat frâu liber interesului său pentru arta modernă și a alcătuit o colecție căreia i-a mers vestea.  În 1930 a fost numit director al marelui muzeu de artă modernă Kunstverein din Hamburg.

Perioada din preajma Primul Război Mondial în Germania s-a caracterizat printr-o mare înflorire a artelor: expresionismul, cubismul, arta abstractă, mișcarea Bauhaus…  Numai că toate acestea aveau să dispară curând după urcarea la putere a nazismului, în 1933.  Hitler, care era el însuși un artist ratat, avea idei foarte clare despre artă.  Toată efervescența creatoare a ultimilor ani a fost declarată „artă degenerată” și interzisă.  Iar arta promovată de regimul nazist parcă îmi amintește de „realismul socialist”…

Din aceste motive, dar și pentru că avea o bunică evreică, Gurlitt a fost concediat fără întârziere din conducerea muzeului.  Dar el nu s-a dat bătut și s-a reprofilat pe negoțul de artă.  Și în noua carieră a avut succes.  Își avea atât locuința, cât și galeria într-o vilă dintr-un cartier luxos al orașului.  Pe lângă arta oficială, Gurlitt se ocupa pe ascuns și de artă „degenerată”, chiar dacă era riscant.  Cumpăra opere direct de la artiști, altele le achiziționa pe un preț de nimic de la colecționari care se pregăteau să părăsească țara.  Nu se sfia să cumpere chiar tablouri despre care știa că fuseseră prădate de la evrei.

Începând din 1937, operele de artă modernă au fost confiscate în mod sistematic din muzeele germane, cele mai multe fiind adunate la palatul Schönhausen de lângă Berlin.  Cu vastele sale cunoștințe de artă modernă, Gurlitt a devenit foarte folositor regimului – poate că asta l-a și salvat de la deportare.  El a fost unul dintre cei  patru negustori din întreaga țară autorizați să facă comerț cu „artă degenerată”.  Cumpăra opere din palatul Schönhausen și le revindea în străinătate, generând venituri pentru regimul nazist și, desigur, comisioane pentru sine.  Unele însă le-a păstrat, pentru că piesele rămase nevândute urmau să fie distruse.  (Interesant că din punct de vedere strict legal, acestea sunt considerate că îi aparțineau de drept, fiind „cumpărate”.)

În timpul războiului a fost unul din principalii negustori de artă ai Germaniei.  Göring l-a trimis în Franța să procure opere de artă pentru viitorul Führermuseum din Linz, a fost numit chiar agentul oficial al de achiziționare al muzeului.  În 1943-44 a „cumpărat” vreo 200 din cele mai vestite capodopere ale artei universale, cele mai multe pentru muzeu, dar unele s-au rătăcit în colecția lui Göring.  În același timp și-a îmbogățit și propria colecție, cumpărând la prețuri derizorii opere a căror proveniență era neclară, probabil cea mai mare parte fuseseră furate sau prădate.

În iunie 1945 a fost capturat de americani cu 20 de lăzi pline cu obiecte de artă, dar nici de data aceasta nu s-a dat bătut.  A reușit să-i convingă că negoțul lui de artă era legal, că acțiunile sale au fost motivate numai de teama de a nu fi deportat de naziști.  Când americanii au cerut să vadă registrul său de vânzări și cumpărări, a pretextat că totul a fost distrus în bombardamentele aliate ale Dresdei.  Pe scurt, a ieșit basma curată, și-a primit înapoi colecția, și la fel ca mulți alții, după o scurtă perioadă de „denazificare” și-a reluat nestingherit activitatea de dinainte.  A reînceput comerțul cu artă și în 1948 a fost numit directorul unui alt mare muzeu de artă modernă, de data aceasta la Düsseldorf.  Nu numai că nu a fost niciodată pedepsit, a fost chiar foarte apreciat pentru activitatea sa în sprijinul artei moderne.  Și-a sfârșit zilele în 1956, într-un banal accident de automobil.

Aspectele întunecate ale carierei lui Hildebrand Gurlitt au ieșit la iveală abia mult mai târziu, la sfârșitul anilor 1990, când a fost dat publicității conținutul arhivelor secrete din perioada nazistă și mai ales după 2010, când a fost descoperit „Tezaurul Gurlitt”.  În zilele noastre el este considerat „negustorul de artă al lui Hitler”, colaborator al nazismului și profitor de război.

***

În cu totul altă ordine de idei, mă gândesc la eseul lui Gheorghe Moldovan despre adevărul istoric. https://baabel.ro/2022/11/adevarul-istoric-o-himera-pe-care-pretindem-ca-o-stapanim/  Neavând acces la surse cu adevărat imparțiale, reconstruirea adevărului istoric este foarte problematică, dacă nu chiar imposibilă.

În articolul de față, la fel ca în cel din numărul trecut, am vorbit despre jaful de artă comis de naziștii germani, o dată din perspectiva franceză și o dată din perspectiva germană.  Am prezentat faptele în modul cel mai imparțial de care am fost capabilă, am folosit surse credibile care se confirmă reciproc și cititorul va trage concluzia că „germanii au jefuit”.  Și concluzia va fi falsă!

Adevărul este că jaful a fost parte integrantă a războaielor de când lumea.  Fiecare cuceritor a comis acte de jaf – cine era să-l oprească?!  Acte de jaf sunt pomenite în Vechiul Testament: Atunci a venit Șișac, regele Egiptului, la Ierusalim și a luat vistieriile templului Domnului și vistieriile casei regelui; tot ce a găsit, a luat... (2Cron. 12:9) – se crede că e vorba de faraonul Shoshenq I care a trăit acum 3000 de ani.  Romanii chiar se mândreau cu prada lor de război, expunând-o în parade triumfale – e destul să amintim jaful candelabrului din Templul de la Ierusalim, imortalizat pe Arcul de Triumf al lui Titus.

Acte de jaf au fost comise de armatele lui Napoleon, imperialiștii au jefuit tot ce au găsit din colonii și ce să mai vorbim despre tezaurul României sechestrat de ruși în timpul Primului Război Mondial?  Jaful continuă și în ziua de azi, există nenumărate știri despre comori prădate de ruși din Ucraina.  În acest context, a vorbi numai despre jaful comis de germani este injust, mai ales că ei chiar fac eforturi de a restitui opere de artă proprietarilor legitimi.  Chiar dacă germanii au făcut mult rău la vremea lor, nu cred că în materie de jaf au fost mai răi ca alții și nu aș vrea ca cititorii să tragă concluzii neîntemeiate.

Hava Oren

Bibliografie:

The case of Cornelius Gurlitt

https://en.wikipedia.org/wiki/Hildebrand_Gurlitt

https://en.wikipedia.org/wiki/Cornelius_Gurlitt_(art_collector)