Cred că Moş Ene este unul dintre cei mai râvniţi bărbaţi, chiar dacă nu se arată niciodată la faţă. Uneori vine tiptil, alteori brusc şi câteodată (parcă tot mai des, în ceea ce mă priveşte) se lasă aşteptat.

Stau cu pleoapele închise, ca să-mi poată aşterne cât mai temeinic somnul pe gene, dar după o vreme mă satur şi privesc tavanul dormitorului luminat intermitent de farurile maşinilor care trec pe stradă. Apoi şi farurile se răresc şi, vrând-nevrând, ochii mi se fixează pe imaginea cadranului ceasului digital, proiectată pe tavan. Secundele trec alene, orele se târăsc, iar eu rămân blocată aşteptând îndărătnică somnul izbăvitor care se încăpăţânează să nu se arate până la crăpatul zorilor… Uneori adorm către dimineaţă, dar sunt trezită curând de soneria nemiloasă a deşteptătorului, pentru că începe o nouă zi de muncă.

Am acumulat ceva experienţă în lupta împotriva insomniei. Am început cu numărătoarea oilor, dar am ajuns la cifre mari şi nu am adormit. Pe urmă am aplicat metoda tatălui meu, aceea de a mă gândi la cele mai plăcute momente din viaţa mea, dar nici gând să adorm. Adevărul e că în nopţile de nesomn ajungeam – inevitabil – la inventarierea problemelor care mă frământau, developând, una câte una, toate temerile care mă bântuiau…

Am urmat şi sfaturile de pe Internetul care abundă de articole şi forumuri de discuţii: am aerisit temeinic dormitorul, am făcut mişcare multă peste zi, am făcut duş rece (dar şi baie fierbinte), am trecut la o dietă uşoară, necondimentată, am renunţat la cină. Văzând că nicicum nu puteam adormi, m-am sculat din pat şi m-am dus să citesc sau să navighez pe computer (ca să nu stau să mă enervez aşteptând somnul, după cum mă sfătuiau unii) sau am rămas în pat relaxată, în starea alfa (după sfatul altora)[1].

Constatând că aceste metode nu dădeau roade, m-am adresat medicului de familie care n-a stat mult pe gânduri şi mi-a prescris un somnifer. Unii dintre sfetnicii mei erau de părere că e mai bine să iei un somnifer decât să nu dormi deloc, în timp ce alţii ziceau că voi ajunge la dependenţă. Procedura de prescriere şi eliberare a somniferelor fiind destul de strictă, după o vreme, medicul de familie m-a trimis la psihiatru. Acesta a conchis că nu dorm din cauza stresului şi anxietăţii şi mi-a prescris produse naturiste anti-stres, anti-anxietate şi pro-somn.

De atunci passiflora, valeriana, roiniţa, sunătoarea, hameiul, macul californian, melatonina etc., în diferite combinaţii şi forme (ceaiuri, capsule, comprimate şi picături) îmi însoţesc viaţa.

Cred că prezenţa sau absenţa somnului ţine de un resort enigmatic, de maximă sensibilitate, al cărui reglaj fin nu e la îndemâna noastră, a insomniacilor.[2]

De ce spun asta? Pentru că mi se întâmplă să uit să-mi iau hapurile naturiste şi să adorm (şi să dorim bine), după cum mi se întâmplă să stau toată noaptea trează, chiar după ce ingerez o doză mai mare din aceste produse de indus somnul.

De altfel, de cele mai multe ori, chiar după mai multe zile consecutive de insomnie, nu simt oboseala fizică, nu am cearcăne sau alte simptome, în afara frustrării, a ciudei că nu am dormit.

Între timp, tot navigând pe Net am descoperit că există şi oameni care nu dorm de ani de zile, chiar de decenii. Paul Kern (1884-1943), militar în armata austro-ungară, a fost rănit la cap în Primul Război Mondial. A supravieţuit, dar a rămas cu deficienţa de a nu mai putea adormi deloc. Se pare că a mai trăit aşa, fără somn, timp de 40 de ani.[3]

Potrivit unui medic, Kern ar fi dormit, totuşi, uneori, dar nu-şi amintea, în timp ce un alt medic afirma că glonţul care l-a lovit i-ar fi dislocat din creier tocmai centrul responsabil pentru somn.

Un alt caz, mai apropiat de zilele noastre, este cel al unui ţăran vietnamez, pe nume Thai Ngoc, care are peste optzeci de ani şi nu a mai dormit de 60 de ani[4]! Thai este un băutor de rachiu de orez (pe care-l produce în nopţile de nesomn) şi un fumător învederat (70 de ţigarete în 24 de ore), ceea ce se pare că nu-i afectează defel sănătatea, deşi alţii jură că insomnia combinată cu alcoolismul şi fumatul este letală.

Unii medici specialişti în somnologie sunt de părere că nesomnul poate duce la deces (astfel s-a explicat şi decesul lui Michael Jackson[5]), privarea de somn fiind una dintre metodele de tortură albă care nu lasă urme, dar poate fi fatală[6] şi totuşi Thai Ngoc a depăşit optzeci de ani de viaţă, munceşte pământul, creşte animale şi e numai zâmbet, după cum puteţi vedea în acest material realizat de un vlogger călător.

În nopţile de nesomn îmi doresc să revină vremurile senine din copilărie, când dormeam ca o valiză în gară sau buştean[7].

Totuşi, o dată, o singură dată, am stat veghe toată noaptea (ceea ce nu reuşisem niciodată, nici măcar atunci când l-am pândit pe Miculaş sau Moş Niculae), pentru a nu rata crăpatul zorilor. Este povestea cu care închei acest articol.

„La crăpatul zorilor (“hajnalhasadás” – în maghiară) pornim cu marfa la târgul de le Toroczkó (Rimetea)”[8] – mi-a spus Bunica Erzsi în prima (şi ultima) săptămână petrecută la ţară, la Csegez (Pietroasa)[9]. Încă de atunci eram obişnuită că aici, în Ardeal, toate localităţile au (cel puţin) două denumiri, adesea fără nicio legătură între ele, după cum s-a învârtit roata istoriei, a puterii sau după cum a bătut vântul maghiarizării, respectiv românizării, dar asta e o altă poveste.

Bunica Erzsi obişnuia să meargă în fiecare an în vizită la Csegez, la prietena ei din tinereţe, Ida, şi de data asta m-a luat cu ea. Aveam vreo şase ani, fusesem deja la Moscova, dar la ţară ba.

Noi două dormeam în „odaia din faţă”, amenajată pentru musafiri. Era mobilată cu piese din lemn geluit, de tavanul cu grinzi era atârnată o frumoasă  lampă cu petrol şi totul era învăluit în mirosul aromitor al gutuilor aşezate în şiruri, pe dulap. 

Aveau gospodărie mare, cu mai multe vaci, care în amurg veneau molcom de la păscut şi se lăsau mulse cu blândeţe, în şiştarul smălţuit. Mi-au dat să beau din laptele călduţ, spumos, abia muls (drept să spun, nu mi-a plăcut deloc), am văzut pentru prima oară curcani cu cozi înfoiate şi mărgele sub bărbie, am dus gâştele la imaş, m-am jucat cu copiii desculţi şi îmbrăcaţi în cămeşoi, iar duminică am fost la biserica unitariană, unde am ascultat înmărmurită povestea suferinţelor lui Daniel, cel aruncat în groapa cu lei. Totuşi, evenimentul cel mai important, cel care urma să le încununeze pe toate celelalte, se anunţa mersul la târg.

Pregătirile au început cu câteva zile înainte, când s-a smântânit laptele, s-a bătut untul în putinei, s-a scurs laptele prins ca să se facă brânza de vaci şi s-a meliţat cânepa.

Toate produsele (inclusiv porumbul desfăcut la claca unde am participat şi eu) au fost puse în desagii încărcaţi decuseară în căruţă. Apoi lumea s-a dus la culcare odată cu găinile,  pentru că a doua zi, la crăpatul zorilor, urma să ne suim în căruţa trasă de doi boi şi să ne ducem la târg.

Eu aşteptam înfrigurată crăpatului zorilor şi nu îndrăzneam să adorm. Am stat trează, cu ochii în tavan şi, din când în când, mă ridicam în capul oaselor să verific dacă mai e întuneric afară. Într-un târziu (dar mai era noapte) a venit bunica Erzsi să mă trezească, m-am îmbrăcat mai repede ca niciodată, ne-am suit în căruţă şi am pornit. Cerul nu mai era spuzit de stele, iar Bunica Erzsi – care cunoştea o mulţime de constelaţii şi-mi arătase deja Carul Mare, Carul Mic, Cloşca cu puii şi Calea Lactee, mi-a spus că în curând Luceafărul va asfinţi (ungureşte Luceafărul se numeste „esthajnalcsillag” – steaua serii şi zorilor) şi atunci se va crăpa de ziuă. Treptat, orizontul s-a făcut albăstrui, apoi întunericul s-a risipit şi s-a înstăpânit lumina zilei, dar – spre dezamăgirea mea cruntă – totul s-a petrecut firesc, fără nimic spectaculos. Nu se crăpase nimic!

După un răstimp a răsărit şi soarele dindărătul stâncilor, iar noi am ajuns la târgul de la Rimetea, însă nici forfota muşteriilor şi nici tocmeala precupeţilor, nici chiar drumeţia până la Piatra Secuilor nu au reuşit să mă îmbuneze. Îmi era ciudă pentru speranţele deşarte şi, mai ales, pentru că-mi irosisem somnul pentru ceva atât de banal precum ivirea zorilor.

Andrea Ghiţă

---

[1] https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/8-motive-pentru-care-nu-poti-dormi

[2] Cred că medicii anestezişti din Baabel, sunt mult mai autorizaţi decât mine să vorbească despre asta.

[3] https://clickpentrufemei.ro/lifestyle/ingrijire-personala/povestea-omului-care-nu-a-dormit-timp-de-40-de-639946.html#google_vignette; https://hu.wikipedia.org/wiki/Kern_P%C3%A1l

[4] https://www.puterea.ro/povestea-omului-care-nu-a-mai-dormit-de-peste-60-de-ani/; https://news.yahoo.com/81-old-vietnamese-man-claims-175117871.html

[5] https://www.digi24.ro/magazin/stil-de-viata/viata-sanatoasa/10-ani-de-la-moartea-controversata-a-lui-michael-jackson-cat-timp-poti-supravietui-fara-sa-dormi-1178652

[6] https://ro.wikipedia.org/wiki/Tortura_alb%C4%83

[7] De ce tocmai ca o valiză în gară? Probabil pentru că nu o deranjează gălăgia trenurilor.  De ce tocmai buştean? Probabil pentru că poţi tăia lemne pe respectivul adormit. Sunt explicaţiile soţului meu care se pricepe (zic eu), pentru că nu are nicio problemă cu somnul.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Rimetea,_Alba

[9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Pietroasa,_Cluj