În memoria lui Liviu, ca un răspuns întârziat la întrebări nerostite, dar văzute în privirea lui inocentă.

La terminarea facultății, după ce am primit repartiția guvernamentală, am ajuns să lucrez în București, într-un centru de calcul din Ministerul Industriei Ușoare. Printre colegii de serviciu era și un tânăr cam de vârsta mea. Se numea Liviu S.

Liviu era un ”roboțel” cu mai toate atributele unui om. Spun asta pentru că se născuse și crescuse normal din punct de vedere fizic, dar rămăsese un copil în gândire. Nu pot spune că era în totalitate infantil. Avea sentimente specifice oricărui matur: suferea, se bucura, iar mai presus de toate dorea să fie util. Acest sentiment de utilitate îl am și eu; e sădit în mine încă din adolescență și îmi dă și acum o stare de mulțumire sufletească.

Liviu se bucura enorm când vedea că avem nevoie de ajutorul său. Veți afla și în ce fel se producea asta.

Știam că mama sa, care avea o funcție importantă în ministerul din care făcea parte și centrul nostru de calcul, îl crescuse singură. Venea îmbrăcat corespunzător îndeletnicirii de curier pe care o îndeplinea și era foarte disciplinat și ascultător. Bănuiesc că era într-un fel anume trecut pe statul de plată al instituției, adică avea carte de muncă, la fel ca noi. Nu știu ce școli urmase și nici care ar fi fost ultima absolvită. Îl vedeam că semna condica de prezență, conștiincios, dar ținând creionul, atașat la cotorul condicii de prezență, într-un mod care spunea că știe să scrie, dar că acest lucru nu-l face cu ușurință.

După începerea programului nu mai aveam voie să părăsim biroul decât cu bilet de la șeful direct. Liviu era singurul care putea ieși cu multă lejeritate din incinta Fabricii Tehnometal, unde se afla și clădirea cu birourile noastre. Era cunoscut portarilor, iar aceștia îi îngăduiau ieșirile fără respectarea regulilor.

De altfel i se încredințau și documente de importanță medie care trebuiau să ajungă la minister. El era conștiincios în îndeplinirea acestor atribuții.

Ce îmi mai amintesc este că Liviu primea de la noi câte un fruct sau prăjitură aduse de acasă, spunea mulțumesc și se vedea pe fața lui bucuria oricărui copil când primește ceva bun de mâncat.

Într-o zi ne-am propus să-l trimitem pe Liviu să ne cumpere niște napolitane. Nouă, fetelor, ni se făcuse poftă de ceva dulce. La masa de la ora 10, când puneam în comun conținutul pachetelor fiecăruia, se întâmpla ca niciunul din noi să nu aducem și desert. Băieții îl trimiteau deseori să le cumpere țigări, dându-i bani potriviți. Pentru napolitane nu aveam suma exactă și i-am dat o sută de lei de atunci, care valorau cam dublu ca cei de acum. Nu obișnuiam să-i facem listă de cumpărături, pentru că ieșea din incintă și de 4-5 ori pe zi și punctele de alimentare erau aproape de serviciu.

După vreo jumătate de oră ne-am trezit că Liviu ne aduce o plasă plină cu napolitane. Uitase câte îi cerusem și vânzătoarea îi dăduse napolitane de toți banii. Vă închipuiți ce amuzament s-a declanșat când băieții au văzut ce pățiserăm noi, fetele! Liviu era puțin jenat, nu înțelegea ce se întâmplă; lui nu i se părea nimic comic și continua să fie stânjenit, dar l-am liniștit că nu e nimic grav.

Bietul băiat uitase. Acum văd ce bun ar fi fost un telefon mobil! L-ar fi salvat pe Liviu de situația creată. Dar și vânzătoarea, care desigur îl cunoștea, a râs de noi! ”Hai că le-am făcut-o!”, și-o fi zis în barbă! Și chiar că o meritam!

Suta de lei fusese a mea și îmi amintesc că zile în șir am ”vândut” napolitane la birou. A fost prima și ultima mea bișniță. Pe atunci nici nu știam că se numește așa.

Desigur, nu l-am mai trimis pe Liviu la cumpărături decât cu liste precise și cu bani potriviți!

Am amintiri plăcute din acei ani și Liviu nu lipsește din ele!

Cu puțin timp după această întâmplare mi-am schimbat locul de muncă. Uneori mai auzeam ce mai fac foștii colegi. După câțiva ani am aflat că lui Liviu i-a murit mama, că a îngrijit-o până în ultimele ei clipe și că s-a prăpădit și el foarte curând după aceea.

”Asta e viața!” se spune de obicei în asemenea situații. Ne ia valul și ne rupe definitiv legăturile cu persoane care, poate, ne-au ajutat în mod concret să aflăm despre diversitatea oamenilor, contribuind la subtilele noastre ajustări de caracter. Lui Liviu îi datorez acordarea de ajutor imediat, oricând mi se ivește prilejul.

Odată ce l-am cunoscut pe Liviu, am înțeles că fiecare om care se naște are locul lui sub Soare, dar condiția ca el să supraviețuiască e indispensabil legată de cei apropiați lui: familie, casă, vecini, cunoștințe. Am mai subliniat acest lucru și într-o povestire anterioară, https://baabel.ro/2023/06/Islazul/, dar dintr-un alt punct de vedere.

Nu ne rămâne decât să nu fim nepăsători, cel puțin față de cei din imediata apropiere. Astfel de lucruri nu ni se cer de vreo instanță juridică, ci doar de cea lăuntrică.

Addenda:

La tabloul anumitor boli umane am adăugat atunci și această problemă apărută în dezvoltarea lui Liviu. Am văzut că societatea a găsit o soluție pentru împlinirea lui ca om, i-a dat posibilitatea să fie util și să se bucure că își câștigă banul muncind.

Astăzi nu mai știu cum este, dar mă întristez când aud că sunt descoperiți ”beneficiari” ai ajutorului pe caz de boală, indivizi care nu ar trebui să primească o astfel de indemnizație. Fenomenul, diminuat mult în ultimul timp, se propaga cu complicitatea unor medici receptivi la nevoile inexistente ale unora. ”Îmbolnăviți” chiar de unii dintre doctori, bolnavii primeau pe bandă rulantă diagnostice neadevărate, anevoios de contestat juridic, iar îndreptarea acestor lucruri a fost și este foarte lentă. Nu un asemenea ajutor trebuie dat.

O societate este ea însăși bolnavă dacă între membrii ei au loc asemenea fapte și, desigur, ea este îndreptățită să primească certificat medical de handicap gradul… Las cititorului să completeze diagnosticul.

Elena Stoican,

București, 23.01.2024