Din nou mă lupt cu conștiința. În vremurile acestea, în care întreaga lume este zguduită, este un lux să mă preocupe problema LGBTQ+. Desigur nu sunt singura, precum am avut plăcerea să citim chiar în paginile Baabel, articolul echilibrat și interesant al doamnei Eva Galambos : “Grecia – exemplu de respingere a prejudecăţilor” (https://baabel.ro/2024/02/grecia-exemplu-de-respingere-a-prejudecatilor/) .

Nu am pretenția că ceea ce scriu și simt este ceva exclusiv. Mai mult, sper să existe mulți care să simtă, chiar să judece ca mine. Să judece – am scris. Generația mea a crescut cu judecăți și cu prejudecăți. Am fost judecați începând cu grădinița (cine poate uita de punctele negre și roșii?) și terminând cu facultatea, unii chiar și în restul vieții. Acasă mi s-a spus că nu avem și nu trebuie să avem prejudecăți. Dar ele existau în mod latent. Fratele meu adoptiv și cu mine am fost învățați ca la întrebarea dacă suntem români, maghiari sau „alte naționalități” să răspundem simplu: suntem copii universali. (La acest răspuns învățătoarea mea m-a scos prompt din clasa ei, transferându-mă în cea paralelă, reușind să devină astfel regina absolutistă a unei clase curate etnic.)

În aceeași ordine de idei, a non-prejudecății, mai târziu nu se făcea caz de orientarea sexuală a unor prieteni și prietene de familie, dar tot se șoptea cu mâna dusă la gură: „cutare este homokos”. Așa erau numiți homosexualii în limba maghiară, iar eu, copil fiind, nu prea înțelegeam, pentru că ar însemna nisipos (homok = nisip) și nu vedeam de ce nenea cel drăguț și prietenos ar fi plin de nisip. Alt cod era meleg (călduț) sau lanygyos (de pe celălalt mal). Desigur, aceste coduri nu denotau dispreț sau lipsă de respect, ci se foloseau pentru că era interzis să te abați de la normă, pentru că și pereții aveau urechi, pentru că uneori se deșuruba microfonul din receptorul telefonului. (Doamne, oare noi ce am putea deșuruba ca să ne apărăm de uriașele urechi invizibile care ne ascultă fără ca măcar să bănuim pe ce căi?)

Dar să revin la judecăți – sau la lipsa lor. Îndrăznesc să spun că nu judec pe nimeni pentru preferințele sau orientarea sexuală, pentru înzestrarea lor naturală sau convingerile pe care le au în această privință. Ba mai mult: NU MĂ INTERESEAZĂ. NU E TREABA MEA, precum nu e treaba nimănui pentru cine bate inima mea, cine mă atrage sau îmi repugnă. Convingerea mea este că nimeni nu are dreptul să îmi dicteze ce să simt.

LGBTQ + este o problemă / o grupare / o stare de lucruri care nu mă privește. Consider că oamenii care i se simt aparținători au dreptul să trăiască cum vor și cu cine vor. Dar de ce trebuie să pună asta pe toate gardurile? În lumea civilizată nu mai sunt discriminați politic, iar acolo unde sunt, nu ies în stradă să își arate apartenența. Și la urma urmei asta să fie ceea ce îi definește? Oare nu ne definesc mii de alte trăsături? De ce trebuie să se reducă la acest unic aspect? Este o chestiune privată, intimă pe care o comunic numai celui interesat.

În Europa trăim sub teroarea celor care se simt excluși. S-a inventat gender language (limbajul genurilor). În limba germană incluziunea merge până la stâlcirea limbii. Se vorbește cu un sughiț fonetic pentru a nu răni sentimentele celor care sunt altfel. Dar, din obsesia că nu ar fi destul de incluși, se exclud ei înșiși. Un exemplu: Cititor și cititoare în germană: Leser și Leserin. Ei acum se scrie și se citește Leser*in. Asteriscul denotă o scurtă pauză pe care eu o numesc sughiț. Această formă este imposibil de declinat. Se cere tot mai insistent găsirea unui pronume care să includă pe toată lumea. În loc de er, sie, es, (el, ea și neutru) acum, să se folosească hen. În engleză în loc de he, she, it să se folosească forma de plural: they. La fel și în Franța.

Veți spune că sunt o conservativă învechită, zaharisită suprematistă și albă. Din toate aceste epitete consimt doar la două: sunt, de-acum, veche și sunt, de-acum, albă. În rest, doresc doar să mai pot citi nepotului meu povești neîndulcite și neconstrânse în noi corsete – toate acestea în numele egalității, al acceptanței și al respectului reciproc. Nu doresc să o rebotez pe Albă ca Zăpada! Nu vreau să mi se rupă limba în gură în numele unei dreptăți care nu îndreaptă nedreptatea sau diferențele. Nu vreau să plouă cu steluțe prin texte. Accept ca cei care vor să atragă atenția asupra lor înșiși să se denumească cum vor ei, dar să nu mă chinuie cu asta pe mine. Promit solemn să nu mă organizez în nicio grupare, nici pro-, nici anti-. Și îmi plec capul, smerită, în fața democrației grecești, care le dădea oamenilor dreptul să își lege viața de cine vor. La urma urmei, în Grecia antică problema nici nu se punea. Era un drept fundamental. Cer și eu dreptul fundamental să vorbesc o limbă corectă, nestrâmbată, și să nu trebuiască să judec sau să mă confrunt cu o stare de fapt. LGBTQ+ nu are nevoie de baricade. A ajuns în mijlocul societății.

Poate era mai potrivit să scriu despre 8 martie…?

Vera Medrea

https://www.lawlessfrench.com/wp-content/uploads/gender-neutral-pronouns.png

https://lgbtq.umd.edu/good-practices-inclusive-language#:~:text=Instead%20of%20%22feminine%2Ffemale%20pronouns,%22%20please%20use%20%22intersex.%22