Republica San Marino înseamnă câteva stânci în regiunea centrală a Italiei, nu departe de Ravenna și nu departe de mare, stânci pe care este construită o cetate medievală care adăpostește micul popor al republicii și primește anual milioane de vizitatori care, dintr-o legitimă curiozitate, vin să se întoarcă, pentru câteva ore, într-un timp pe care cu ușurință îl așezăm în uitare.

Am fost acolo în anul de grație 2008, împreună cu o prietenă și cu fiica ei, într-o vreme când pentru nimic în lume nu m-aș fi gândit să ajung să scriu despre locurile pe care le străbat. Totuși, viața are surprizele ei și uneori ajungi să-ți împlinești vise fără să te aștepți, așa încât, în acest moment rememorez aici cu foarte mare plăcere vizita scurtă dar densă în micul stat cvasi-italian.

Stăteam la mare, într-o stațiune simpatică de pe malul Adriaticii, numită Lido Adriano, în apropiere de Rimini – destinație litorală destul de celebră – care era cam pustie fiind luna septembrie și sezonul vacanțelor pe sfârșite. De la Lido Adriano se ajungea foarte ușor, cu un autobuz, la Ravenna, această mică așezare care ascunde comoara mozaicurilor din bazilica San Vitale, pe care le-am văzut, fără să știu peste ce voi da, într-o după amiază rămasă pentru mine pe deplin memorabilă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai uluită în fața unei opere de artă deși adesea genul acesta de frumusețe – pe care o iubesc nespus – mă emoționează până la fiori adevărați și aburirea ochelarilor…

În bazilica San Vitale din Ravenna, în care, ca să pătrunzi trebuie să cobori preț de mai bine de un etaj din cauza depunerii în jurul clădirii a straturilor de pământ de-a lungul secolelor, pe pereții laterali am dat cu ochii de mozaicurile înfățișându-i pe Teodora, împărăteasa Bizanțului și pe împăratul Iustinian, înconjurați de curtenii lor. Știam imaginea care îi înfățișa în cărțile de istorie, dar nu știam că o voi găsi acolo, în toată splendoarea ei indescriptibilă și copleșitoare. A fost pentru mine ca o experiență mistică, una relativă la frumusețe la care ești, credeți-mă, îndreptățit să te închini.

Întreaga bazilică, construită între anii 525 și 547, este îmbrăcată pe interior în mozaicul uluitor înfățișând diferite scene sau personaje biblice: povestea lui Cain și Abel, povestea lui Moise, portretele celor patru evangheliști și multe altele.

Teodora și Iustinian sunt reprezentați separat, primul împărat al Bizanțului în haine purpurii cu o aură aidoma celor ale sfinților, flancat de clerici, curteni și soldați, iar Teodora, soția lui, are imaginea unei împărătese cu o putere absolută, acoperită de veșminte scumpe și numeroase bijuterii. Ea este considerată una din cele mai frumoase, dar și controversate femei din istoria Bizanțului. Mozaicurile din San Vitale au fost executate în tradiția romano-elenă, în anul 548, an în care Teodora s-a stins din viață, Iustinian supraviețuindu-i cu 20 de ani. Niciunul dintre ei, nici Iustinian și nici Teodora nu au ajuns vreodată la Ravenna și nu au văzut portretele ce le fuseseră făcute în mozaic. Numărul pieselor din cele două tablouri care îi reprezintă pe împăratul și împărăteasa Bizanțului este de 322.560, multe fiind de aur și în întregul lăcaș se recunoaște o reprezentare a peisajelor, vegetației, păsărilor din imagini într-o manieră coloristică foarte bogată, aprinsă, fantezistă chiar, care lasă asupra privitorului o impresie puternică, unică. Ravenna a fost pentru mine o enormă bucurie, egalată cu greu, după mulți ani de încă unul sau două locuri din lume care mi-au oferit trăiri similare.

M-am lăsat purtată de descrierea celor văzute în San Vitale din Ravenna, dar v-am promis povestea micului stat San Marino așa că acolo mergem!

Străbătând cam 80 de km de la Lido Adriano, pe o șosea șerpuind printre chiparoși și urmând pe alocuri malul mării, am ajuns în San Marino, într-o dimineață senină de septembrie. Din nou am fost uimită de farmecul locului spre care se urcă pe niște serpentine sănătoase spre parcarea unde trebuie lăsate mașinile, fiindcă pe străzile medievale ale cetății folosirea lor e complicată și, de fapt, neindicată. Îți dai seama că ai ieșit din Italia și ai intrat în altă țară – Serenisima Republică San Marino – fiindcă polițiștii au alte uniforme. Apoi treci pe sub un portal de metal pe care stă scris cam așa: ”Bine ați venit pe pământul antic al libertății!” Dacă ăsta ar fi un adevăr absolut, sigur aș rămâne aici pe veci, la cât de mult prețuiesc eu libertatea. Dar mă tem că e relativ.

San Marino este o republică / enclavă în Italia, situată în Munții Apenini, fondată ca așezare în anul 301 de sfântul Marino, a treia cea mai mică țară din lume după Vatican și Monaco. Cât o fi de mică, dar are mai multe orășele și o capitală numită tot San Marino, iar populația ei este de 32.500 de locuitori. Această țărișoară mi s-a părut ca un ecou venit din istorie, de pe vremea când orașele-state proliferau în Europa. Ea este un exemplu cum o țară poate evolua fără resurse semnificative. Deosebit de interesantă e organizarea politică a statului, o republică parlamentară cu un Mare Consiliu General format din 60 de membri aleși o dată la cinci ani. La fiecare șase luni – în 1 aprilie și 1 octombrie – dintre ei sunt desemnați doi Căpitani Regenți, conducătorii statului, investiți ceremonios de Serenisima Republică. După exercitarea rolului de căpitan, persoana respectivă trebuie să aștepte să treacă doi ani până să poată fi din nou investită, dacă eventual este aleasă pentru această funcție. Pare a fi o soluție excelentă de evitare a dedulcirii la privilegiile puterii… și se pare că funcționează bine, fiind inspirată din viața anticei Republici Romane, unde ne amintim că guvernau câte doi consuli. Pe de altă parte, e evident că asemenea principii care se pot aplica la câteva zeci de mii de locuitori, nu sunt neapărat valide pentru populațiile mai mari.

Din parcarea unde lăsasem mașina, am urcat cu un lift stradal direct pe crestele cetății construite pe Muntele Titano. Centrul orașului San Marino este protejat de trei turnuri construite pe munte și numite Guaita (sec. XI), Cesta (sec. XIII) și Montale (sec. XIV). Deși dimineața era încă destul de tânără, era puhoi de lume pe străzile întortocheate, cu casele construite din piatra muntelui, străzi care urcă spre meterezele de unde, în zile senine cum era aceea, se vede în depărtare Adriatica. Peste tot se ivesc flori la ferestre sau în jardiniere puse pe caldarâmul din piatră și impresia este de alunecare pentru câteva ore în imaginea vie a Evului Mediu, cel pe care îl cunoșteam doar din cărți și filme. Pe măsură ce urcam, după fiecare colț de stradă se deschidea alt peisaj, care mai de care mai atrăgător, San Marino oferind prin amplasamentul său atât de particular unghiuri diferite de perspectivă asupra împrejurimilor fermecătoare.

Ziua a trecut precum o clipă, am mâncat la repezeală niște ravioli pe terasa unui local cu priveliștea inclusă în preț – merita toți banii! Dintr-un mic magazinaș de cosmetice artizanale pe care l-am descoperit după miresmele atrăgătoare de fructe și flori, mi-am cumpărat o cutiuță cu o alifie împotriva arsurilor de soare. Mirosea divin a grepfrut și avea să-mi fie foarte folositoare câteva zile mai târziu, când soarele Adriaticii mă arsese bine. Pe străzile în pantă, ușă în ușă, erau magazine ale celor mai celebre firme de cosmetice, de obiecte din piele, bijuterii, haine sau sticlărie ornamentală, fiecare adaptându-se spațiului mititel specific construcției medievale. Dar asta le sporea farmecul, desigur.

San Marino e bogată, este printre primele zece țări din lume și are o rată a criminalității aproape nulă, închisoarea lor are doar 12 locuri și este mai mereu goală. Am aflat că mica republică este mare producător filatelic, mare de tot și, în plus, din 1981 Marele Premiu al Republicii San Marino a fost inclus în circuitul de Formula 1 al Italiei, de la Imola. După ce în 1994 Ayrton Senna a murit acolo, circuitul a fost modificat spre a fi mai sigur și din 2006 cursele de Formula 1 au încetat pe acest traseu.

Am văzut San Marino împreună cu fiica prietenei mele și cu doi prieteni ai ei care veniseră în Italia s-o viziteze, ea fiind atunci studentă la Universitatea din Bologna. Prezența printre tinerii lipsiți de griji, într-un loc cu o atmosferă cu totul ieșită din comun, mi-a făcut sufletește foarte mult bine, mai țin minte și acum senzația plăcută pe care mi-a dat-o însoțirea cu tinerii frumoși și deștepți și bucuria de a fi acceptată în mijlocul micului lor grup. Înainte de a ne urca în mașină ca să ne întoarcem la Lido Adriano, am savurat la repezeală câte un sorbet de lămâie, înghețata ușoară și răcoritoare peste măsură care, mărturisesc, a rămas de atunci favorita mea. La întoarcere, răsunau râsetele vesele și muzica country pe care o prefera unul din ei (care a și ajuns mai târziu să trăiască în America). Muzica se potrivea cu peisajul ca nuca în perete, dar asta nu conta deloc, fiindcă eram toți bine dispuși în urma zilei minunate.

Mi-aș fi dorit să pot rămâne mai multe zile, să petrec noaptea în serenisima cetate ca să văd labirintul străduțelor luminate seara, mi-aș fi dorit să mă încarc pentru mai mult timp cu aerul atât de special al republicii / stâncă. Întotdeauna când rămân prea puțin timp într-un loc cuceritor de frumos, îmi spun în gând ”Hai, bucură-te de ceea ce ai primit, bucură-te că s-a întâmplat și nu te amărî că nu ține mai mult…” Până acum asta, la mine, funcționează!

Anca Laslo