Despre Israel știam doar din ce-am auzit la comunitatea evreiască din Timișoara, din presa ceaușistă și de la părinții mei, care corespondau destul de rar cu rudele din Israel. Imaginea pe care o aveam despre țara strămoșilor mei era una de “la vie en rose“: țara unde se crede că a fost paradisul pe pământ, unde s-au născut Adam și Eva și unde s-a scris Vechiul Testament după care s-a inspirat și Noul Testament – Biblia. Entuziasmul meu privitor la Israel și la eventuala noastră emigrare a crescut simțitor după Războiul de Șase Zile în care Israelul a zdrobit armatele statelor arabe inamice.

Nu știam despre deosebirea dintre evreii orientali, sefarzi și așkenazi, nu cunoșteam problemele cu minoritatea arabă din Israel, nu eram conștient de râca dintre Partidul Muncii, de centru-stânga, și Partidul Likud, de centru-dreapta. Nu știam că în 1977, după decenii de guvernare a Partidului Muncii (pe alocuri cu corupței și nedreptăți față de emigranții orientali, dar și cei români), Likudul a câștigat la alegeri. Nu eram conștient de faptul că o parte destul de mare a populației, mulți dintre religioșii haredim (habotnici), nu lucrau și nu făceau serviciul militar. Nu știam nimic despre nivelul medicinii în Israel și cu atât mai puțin despre medicina publică și despre anestezie. Nici de minoritatea druză nu știam nimic.

Deci în 1978 am ajuns în Israel ca noi imigranți fără idei preconcepute. Cred că acesta era un lucru pozitiv și ne dădea posibilitatea să ne facem singuri o părere generală despre Israel. În primele cinci luni, perioada de ulpan (centru unde locuiam și învățam limba ebraică) trăiam într-adevăr fără griji și aveam legături minime cu societatea israeliană, doar scurtele vizite pe care le făceam la rude la sfârșituri de săptămână. După părerea lui Yehudit, profesoara noastră de la ulpan, contrastele din societatea israeliană aveau să dispară treptat, dar problema care va persista și chiar se va înteți va fi dușmănia dintre arabi și evrei, în special arabii palestinieni și din unele țări învecinate Israelului.

După terminarea ulpan-ului am găsit de lucru cu ușurință și mi-am început cariera medicală ca rezident în anestezie într-un spital public, afiliat la o universitate. Cu cât deveneam mai israelian, cu atât vedeam mai multe contraste pe care le interpretam pozitiv, ca pe expresia unei adevărate democrații care domina în țară. Pe stradă și la spital auzeam oameni vorbind în zeci de limbi. La spitalul unde lucram m-au primit cu brațele deschise. Toți erau imigranți mai noi sau mai vechi. La secția de anestezie se vorbea constant în patru limbi: ebraica, rusa, spaniola și româna. Cei doi-trei ardeleni mai vorbeam între noi și în limba maghiară. Printre chirurgi și asistente erau și țabari (născuți în Israel).

În ebraică se spunea că populația Israelului este un psifas, adică un mozaic frumos, multicolor (alcătuit din diferite etnii, religii, orientări politice, cultură, etc.) diferite.

Nivelul de trai în Israel creștea tot timpul. Israelienii cutreierau lumea în vacanțe. Israelul a fost acceptat ca membru în organizația de elită OECD (The Organization for Economic Cooperation and Development) a celor mai avansate state din punct de vedere economic și sub alte aspecte, inclusiv în medicină, longevitate, etc. Druzii au devenit cei mai buni soldați ai Israelului. Arabii israelieni, deși foarte puțini fac armată, au progresat și ei. Astăzi majoritatea farmaciștilor din Israel și o bună parte dintre medici sunt arabi.

“La vie en rose“? Aproape… Erau și multe controverse. Se spune “câți evrei, atâtea păreri”. Controversele minore erau legate de faptul că multora nu le păsa de curățenia de pe străzi. Aruncau gunoiul unde le venea. Iar noi, educați bine în România, nu suportăm mizeria. Viața îndestulătoare se manifesta și prin forme negative. Unii vecini cumpărau prea multe alimente și ce nu se consuma era aruncat la gunoi. Noi până astăzi nu aruncăm mâncare, ci cumpăram numai strictul necesar și, credeți-mă, mâncăm și bem de toate. Dar, cum scriam, aceste controverse sunt relativ minore.

Controversele majore sunt create de politicieni, încurajați sau descurajați de presa militantă, dar mai ales de starea de beligeranță a statului Israel, care duce o luptă de supraviețuire, începând din 1948, de când a fost creat în urma unui vot majoritar la ONU. Acest verdict nu a fost acceptat nici până astăzi de majoritatea arabilor din lume, deși poporul evreu se întorcea în patria sa milenară.

Cu timpul, mozaicul frumos al poporului israelian a început să se deterioreze. Principalul motiv au fost arabii, de data aceasta nu ca armate statale, ci ca grupări de teroriști, primii fiind membrii ai OLP și ai altor grupări teroriste palestiniene, după care au urmat Hezbolah din Liban și Hamas în Gaza, sprijiniți de forțe obscure, în special de Iran.

La început, Partidul Muncii a încercat să încheie pace cu palestinienii. Intenția lor era bună, dar ei nu au înțeles că nu aveau cu cine vorbi, fiindcă palestinienii voiau dispariția statului evreu. Astfel, acordurile de la Oslo (1993-1995) au dat faliment, cu toate că Israelul era pregătit să facă mari concesii, aprobând înființarea unei Autorități Palestiniene. În 1994, fostul terorist Yasser Arafat a primit premiul Nobel pentru Pace, alături de Itzhak Rabin și Simon Peres. După ce a semnat acordurile, Arafat nu s-a ținut de cuvânt și atacurile teroriste palestiniene au continuat, fiindcă Arafat cerea și reîntoarcerea pe teritoriul Israelului a tuturor exilaților arabi din 1948 (câteva zeci de mii care între timp s-au transformat în milioane). Încercările de a încheia pace ale următorilor prim-miniștri israelieni, Barak și Olmert, care erau gata să retrocedeze peste 90% din teritorii, au eșuat și ele, fiindcă palestinienii voiau să primească totul “de la râu până la mare”, ceea ce ar fi însemnat eliminarea statului Israel. Deci, cu tot regretul, partidele de dreapta conduse de Likud au avut dreptate: nu ai cu cine negocia.

A urmat o intensă campanie de delegitimare a lui Rabin de către dreapta politică, s-a ajuns până la demonstrații cu pancarte pe care Rabin apărea în uniformă SS. Urmarea a fost că teroristul evreu Yigal Amir l-a asasinat pe premierul Rabin în noiembrie 1995.

După ce Likudul a preluat conducerea țării, extrema dreaptă a profitat de degringolada politică și a mărit în mod semnificativ numărul de așezări din Cisiordania. Terorismul palestinian, cel al Hamas (unii dintre ei se pretind palestinieni) și al Hezbollah s-a întețit. În ultimii ani s-a observat și o recrudescență a îndemnării la ură între evreii orientali și cei europeni, ca mod de a deveni “faimoși și populari”, de către niște politicieni josnici, care nu au altceva de oferit decât ațâțarea la ură. Dar murdăriile lor au un succes limitat, fiindcă evreii s-au amestecat între ei prin căsătorii mixte. Au urmat propunerile de legi care să limiteze în mod semnificativ puterea Curții Supreme. Aceste intenții au scos pe străzi sute de mii de demonstranți, care mai târziu au militat și pentru eliberarea ostaticilor vii sau morți din iadul tunelelor din Gaza. Paraziții habotnici care nu fac armată și nu muncesc, trăind pe spatele statului și prin munca soțiilor lor, continuă să se înmulțească vertiginos, să ceară cât mai mulți bani și să fie scutiți de a servi în armata care are mare nevoie de soldați. Ploconeala în fața lor există de decenii la toate guvernele (din stânga și din dreapta) numai pentru a le asigura coaliții și câștig la alegeri. Probabil că peste două-trei decenii, 50% dintre tineri vor aparține grupării habotnice și atunci cine va apăra Israelul?

Dacă, Doamne ferește, Israelul va dispărea și evreii vor fi nevoiți să ia din nou drumul exilului, asta nu va fi din cauza dușmanilor externi, fiindcă armata noastră continuă să facă minuni pline de eroism.

Așa cum la distrugerea celui de-al Doilea Templu din Ierusalim de către romani, în anul 70 e.n., au contribuit și războaiele fratricide dintre evrei (1), controversele și conflictele interne ar putea cauza un nou exil al poporului evreu dacă mozaicul se va distruge!

Cred că distrugerea mozaicului ar putea fi evitată prin învingerea inamicilor, înrolarea habotnicilor în armată și păstrarea strictă a unui regim democrat.

Tiberiu Ezri

Bibliografie:

1https://www.jewishhistory.org/the-destruction-of-the-second-temple /

Sursa imaginii:

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/68/Sousse_neptune.jpg Atribution – Sousse Archaeological Museum, CC BY-SA 3.0 <http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/>, via Wikimedia Commons