Am lăsat la urmă relatarea unui eveniment ieșit din comun care ne-a marcat pe toți cei din grupul de simpatizanți ai filosofiei budiste, aflați în această călătorie de cunoaștere și deschidere spre această cultură spirituală aparte care în ultimul timp trezește din ce în ce mai mult interes și curiozitate și în lumea occidentală.
Organizatorul devotat și talentat Oriel Ben Zvi (https://www.myindia.co.il/) a reușit să convingă prin relații locale un reprezentat de rang superior, un practicant tibetan (un rinpoche, care în tibetană înseamnă „calitate valoroasă”) să vină în Pokhara și să ne acorde un fel de colocviu urmat de întrebări și răspunsuri. Cu toții am așteptat cu emoție această întâlnire căreia, în contextul tragediei pe care o trăim noi israelienii, îi acordam așteptări foarte mari, de parcă înțelepciunea și profunzimea pe care le speram ar fi rezolvat nedumeririle, conflictele și spaimele noastre individuale.
Am fost rugați să respectăm tradiția și să-l așteptăm într-un fel ritualic, potrivit rangului, dar mai ales purității și sfințeniei despre care se spune că le transmite. Ne-am așezat pe două rânduri, fiecare cu câte un voal alb peste brațele întinse, în semn de omagiu. Primirea lui a fost deosebit de solemnă, potrivită rangului.
Cu toții așteptam binecuvântarea acestui budist tibetan a cărui viață a fost și este în întregime dăruită propriei evoluții spirituale și, o dată cu ea, ajutorării oamenilor și îndrumării lor spre compasiune, bunătate, iubire, toleranță și răbdare.
Noi, israelienii, crescuți altfel, în altă tradiție, dar educați de asemenea în lumina unor valori umane de necontestat, așteptam inspirație și oarecum puterea de a ne regăsi încrederea în propriul bine individual și colectiv, fără ură și deznădejde.
Ne-a vorbit despre practica zilnică, exercițiile, meditațiile și întâlnirile cu oamenii care au nevoie de ajutor și vor să învețe. Ne-a vorbit despre cauzele și efectele care guvernează lumea, despre faptul că oamenii sunt egali din punct de vedere spiritual, diferențele fiind cauzate numai de ignoranță, de lipsa de educație, de întâietatea ego-ului nu numai la nivel individual, ci și la nivel colectiv, de comunitate, de națiune, de rasă. Ne-a povestit despre un călugăr budist care a fost torturat timp de douăzeci de ani în închisorile chinezești și întrebat fiind care au fost clipele cel mai greu de suportat, a răspuns că pentru el momentele cele mai grele au fost acelea în care simțea că își pierde compasiunea pentru chinezii obligați să se comporte atât de violent și sălbatic. Povestea lui ne-a lăsat fără glas.
Ce greu de înțeles pentru noi, nu-i așa?

Au urmat întrebările noastre. Despre frică, traume, supărare, pierderea credinței în bine. În general răspunsurile erau o îndrumare către lipsa perspectivei temporale și spațiale (prin exerciții și disciplină) și de efectul negativ al sentimentelor nocive. Ura nu poate aduce decât tensiune, frică, deznădejde. Orice schimbare pozitivă necesită însă străduință conștientă și consecventă de lungă durată.
Eu am întrebat cum aș putea să fiu plină de compasiune și în același timp să ating lumina, liniștea și împăcarea sufletească. Răspunsul pe care l-am primit m-a dezamăgit total. Am avut sentimentul că el nu a înțeles la ce m-am referit. Mi-a răspuns că desigur mi-e frică de durere și sentimentul meu pornește din ego. I-am răspuns că, dimpotrivă, mie nu mi-e frică de durere, uneori chiar simt o nuanță de masochism în reacțiile mele și din vreme ce îmi pasă atât de mult de cei din jur, durerea lor este și durerea mea. Unde este ego-ul în această situație? Am plecat de la această întâlnire cu un puternic sentiment de frustrare.
Abia acasă, după o lună, am început să aprofundez spusele acestui rinpoche și să-l înțeleg. Mi-am dat seama câtă dreptate are. Plânsul și disperarea pe care le port în suflet nu au legătură cu compasiunea pentru ceilalți, ci este de fapt o manifestare izvorâtă din ego, este modul în care percep durerea celorlalți ca reacție la propria suferință și teamă. Am înțeles și cu mintea, dar mai ales cu sufletul, că adevărata compasiune este tocmai să pui deoparte propriile frământări, să fii preocupat mai puțin de propria suferință și să te deschizi pentru a ajuta pe ceilalți cu ce poți și ai mai bun și asta cu siguranță îți va aduce lumină și credință.

Foto credit: Delia Jacob
Delia B. Jacob