N-am idee cum a apărut în caietul meu de note zilnice acest citat anonim: Să nu te ocupi decât de ce-ți stă în putere să repari și de nimic altceva! Nu știu de unde l-am luat și la ce mă gândeam atunci când am hotărât să mi-l notez.

Deunăzi l-am găsit și prima întrebare care mi-a venit în minte a fost dacă nu e cazul să-l șterg și să uit de el. Adică cum? Tot ce trebuie să facă omul în viață este să se ocupe de reparații, să readucă la normal ceva ce fusese stricat / distrus de alții sau, poate, chiar de el însuși? Cu alte cuvinte, omenirea se împarte în două grupuri mari (și probabil inegale): cei ce strică și cei ce repară?

La prima vedere ideea mi s-a părut foarte problematică. Cine hotărăște dacă rezultatul unei acțiuni umane primește o notă negativă și situația trebuie corectată cât mai repede? Ceea ce pentru unii este negativ, altora li se pare pozitiv, poate chiar remarcabil.

Cum trebuie văzut Robin Hood dacă lua de la bogați și împărțea la săraci? Cum trebuie interpretat acest tip de acțiune? Ca ceva ce merită încurajare și sprijin sau, din contră, un act negativ, de pură hoție, profund needucativ, care impune o rezolvare (reparare) cât se poate de rapidă.

Oare rezultatele pozitive ale Revoluției Franceze (libertate, egalitate, fraternitate) care au influențat apoi întreaga omenire, pot fi considerate „repararea” unei realități care afecta negativ milioane de cetățeni ai Europei de atunci? Și dacă da, atunci cum să interpretăm răspunsul guvernului iacobin la rebeliunea pornită în 1793 în regiunea Vendée, cu un număr de victime care, în funcție de sursă, variază în între 118.000 și 250.000? Episodul este cunoscut pentru masacrarea sistematică a civililor din regiune de către armata revoluționară. Oare rezultatul reparator justifică acest masacru, unul din multiplele acte de teroare comise de regimul instaurat de revoluție?

În profesiunea mea lucrurile par mult mai clare, chiar simple. Noi medicii „reparăm” (sau cel puțin încercăm) ceea ce e „stricat” (în domeniul specialității) și din acest punct de vedere fiecare din noi ar trebui să fie conștient că menirea sa este de ajuta, de a permite continuarea existenței pacientului, în limite care să asigure un minimum de bunăstare fizică și spirituală.

Și cu toate acestea, în domeniul medical de care m-am ocupat zeci de ani, realitatea nu se încadrează întotdeauna în granițele ”prescripției” de mai sus.

În ultimul timp se discută din ce în ce mai mult situația pacientului aflat dincolo de orice posibilitate de salvare.

Știu, scriind această frază deschid, de fapt, cutia Pandorei, pentru că în viața de toate zilele aspectele legate de sfârșitul existenței sunt multe și variate, deși toate duc la același punct final.

De exemplu, eutanasia activă, acceptată în unele țări europene, presupune terminarea existenței fizice a unui individ care, în deplină posesie a facultăților sale mintale, decide să-și încheie existența pe acest pământ, pentru a evita un sfârșit acompaniat de o suferință mult mai greu de acceptat.

Aceasta nu este situația în care un pacient/o pacientă cu un grav sindrom demențial, rupt/ă complet de realitatea înconjurătoare și la care apare o maladie acută care, cel puțin teoretic, ar avea șanse de ameliorare sub un tratament adecvat. Oare a „repara” o asemenea condiție patologică acută poate fi considerat un act pozitiv sau, din contră, o încercare de a prelungi o viață care demult nu mai are niciun sens nici pentru pacient și nici pentru cei care îl înconjoară?

În sfârșit, trebuie amintită situația unui pacient aflat la terapie intensivă, cu diagnosticul de moarte cerebrală, după un grav accident rutier. Familia se opune donației de organe și se impune stoparea tratamentului care menține în mod artificial funcțiile vitale (circulația sângelui, respirația) în limite cât de cât normale, când, din punct de vedere medical, pacientul a trecut deja în lumea celor drepți. Care trebuie să fie atitudinea echipei terapeutice? Să continue să „repare”, ventilând pacientul și injectându-i medicamente care să-i mențină tensiunea arterială (conform dorinței familiei) sau din contră, să oprească orice intervenție activă, pentru că nu există nicio justificare logică, etică și medicală pentru continuarea tratamentului?

De aceea, după părerea mea, citatul de mai sus trebuie înțeles nu sub forma sa generală, ci judecat doar după o atentă examinare a fiecărui caz în parte, încercând a da un răspuns privitor la importanța „reparării”.

Sunt perfect conștient că cele ce urmează pot fi interpretate ca niște gânduri banale care nu aduc nimic nou cititorului. Dar doresc să le prezint în mod ordonat (didactic, aș zice, dacă nu m-aș teme de acest epitet care cu ușurință pot fi înțeles ca „îngust la minte”).

În primul rând, cred că există o deosebire enormă între încercarea de a repara o situație care îți aparține numai ție, eventual și celor din anturajul tău limitat, și cea de a schimba / repara un aspect din existența unui grup mai mare, de la colegii de serviciu și până la soarta unui popor sau țări.

Decizia de a „repara” presupune și pericolul de a greși. Dacă un individ „repară” ceva ce îi aparține, atunci și rezultatul (negativ) se reflectă doar asupra lui însuși. Dar dacă decizia afectează un grup mai mare, situația e complet diferită. Cutia Pandorei e incapabilă să cuprindă toate scenariile legate de luarea unei decizii cu consecințe pozitive sau negative asupra unei companii particulare, asupra unui oraș pe care-l conduci, sau asupra unei țări întregi.

În cazul deciziei care afectează o singură persoană sau un număr foarte restrâns, celui care încearcă să „repare” i se cere o gândire cât de cât obiectivă, logică, cu care să poată lua hotărâri cel puțin în aparență corecte. Cât despre cei care ne conduc destinele, discuția se poate întinde pe zeci, dacă nu sute de pagini.
Așa cum se știe, nu există în lume nici o singură școală care îi pregătește pe viitorii absolvenți pentru sarcina de a conduce o țară!

Priviți, vă rog, în jur și veți găsi imediat exemple de indivizi care au ajuns la putere fără a fi nevoiți să dovedească un minimum de profesionalism politic. Înainte de a deveni șefi de state, Reagan și Zelenski au fost actori. David ben Gurion nu a apucat să termine studiile de inginerie (care oricum nu i-ar fi oferit o bază teoretică pentru conducerea unei țări).

În schimb, Emmanuel Macron a absolvit celebra École Nationale d’Administration, cea mai prestigioasă dintre marile școli cu profil politic și economic din Franța, ceea ce nu-l împiedică să comită mari greșeli în încercările sale de a „repara” anumite aspecte grave ale vieții cotidiene din țara sa. Churchill, în schimb, a făcut un singur an la Royal Military College, Sandhurst, dar el a dovedit cu prisosință că avea toate calitățile necesare pentru a „repara” grave erori ale istoriei mapamondului.

Concluzia se impune. Spre deosebire de aspectele individuale ale vieții fiecăruia, unde deciziile afectează soarta unui număr restrâns de persoane, atunci când cineva primește sarcina de a „repara” ce e stricat la nivelul unui întreg popor (folosind diverse criterii de apreciere), șansele de reușită se apropie de cele ale jucătorului la cazinou sau la loto. Doar așa se explică uriașa discrepanță între ceea ce individul ales promite să repare, să îmbunătățească, și ceea ce primește până la urmă cetățeanul de pe stradă.

Nu, așa-zisul profesionalism politic nu e o chezășie pentru fapte bune. Intențiile bune se transformă foarte rar în realitate.

Și atunci, ce-i rămâne lui, cetățeanului de rând? Să spere că lucrurile se vor îmbunătăți, dar mai ales să se asigure (dacă poate!) că cel în mâna căruia și-a pus soarta cunoaște și cealaltă expresie, nu mai puțin importantă: ”If it ain’t broke, don’t fix it!”

Gabriel ben Meron