Acum câțiva ani, într-o vacanță petrecută împreună cu nepoții, l-am văzut pe cel mai mare, care avea aproape 16 ani, făcându-i fratelui mai mic semnul acela atât de… cu degetul mijlociu al mâinii stângi. Sigur că știți despre ce gest vorbesc!

M-am burzuluit la el și l-am certat. Bunica din mine a suferit cumplit, pentru că mă încărcasem cu responsabilitate și tot efortul depus în creșterea și educarea nepoților îmi apărea inutil, chiar dacă fusese exercitat doar în perioade scurte, în vacanțelor lor de vară.

Dar, de fapt, pentru copii, gestul e similar cu cel pe care îl făceam noi la vârsta lor, când scoteam limba ca răspuns spontan la orice ne deranja. Când un copil îmi scotea limba, aparent fără motiv, răspunsul meu imediat era să-l imit. De unde era să știu că în Tibet a scoate limba este un salut respectuos adresat unei persoane întâlnite pentru prima dată?! Eu scoteam limba cu alte gânduri. O făceam la vedere, în fața celui cu care mă „duelam”, sau o făceam pe ascuns, fără să fiu văzută de „inamic”, dacă era un adult – frica de repercusiuni era sfântă.

Ei, carevasăzică, așa și cu gestul degetului ridicat. Nimic nou sub soare, s-ar zice. Alte generații, alte instrumente de luptă la purtător!

Revin la nepot. Stau și cuget: dacă limba scoasă de-un cot aplana conflictul, ia să fac același lucru și cu ridicarea degetului mijlociu. Cui pe cui scoate, nu? De fiecare dată când făcea gestul pentru a mă irita pentru că îl certasem, răspundeam la fel. Și a funcționat, râdeam amândoi de ne topeam. După un timp, vedeam ridicarea degetului ca pe ceva banal, exact cum cred că este și pentru tineri. Singura mea grijă a fost să nu mă vadă cineva de vârsta mea.

Dacă bunicul îl observa pe nepot, acesta spunea că și eu fac la fel. Nu conta că eu o făceam în scop educativ! Ceilalți adulți din preajmă nu vedeau nicio legătură cu vreun act educațional. Nu se punea că eu eram în exercițiul funcțiunii de educator. Eram la fel ca „elevul” meu. Nu mai conta cine a început. Cam asta se întâmplă, de fapt, în orice conflict.

Desigur, primeam și apostrofări. Cum pot eu, ditamai adultul, să mă comport așa? „Din instinctul de apărare!”, îmi răspundeam, dacă era să fac vreo introspecție. Gestul ajunsese să înlocuiască salutul dintre noi doi. Și acest salut se repeta de mai multe ori pe zi, nu numai dimineața, la prima întâlnire din zi. Voiam să continui până îi epuizez resursele. Credeți că a încetat? Nu! Și eu și inamicul meu avem muniție inepuizabilă.

Dar într-o zi, după câteva luni bune de la folosire intensă, degetul mijlociu, instrumentul meu de luptă, a rămas lipit de palmă. Încercam să-l întind, dar el nu și nu. Reușeam să-l ridic doar mecanic, folosind cealaltă mână. Orice mișcare era dureroasă și simțeam pocnituri ale tendoanelor din palmă.

Mi-am amintit cum, vara trecută, ridicasem degetul iar și iar, zile în șir, și am zâmbit de una singură. Am ajuns la doctor și am aflat că afecțiunea se numește deget în resort[1]. O pățesc frecvent sportivii. Jocul cu nepotul intrase la activități sportive, lucru confirmat de medicină! Am făcut infiltrații cu un ser medicamentos pentru a elimina sau măcar a ameliora disconfortul. În plus, am primit un aparat care, purtat în timpul somnului, ținea degetul întins, adică toată noaptea îl obligam să stea în poziția în care îl folosisem ca armă. Cum s-ar spune, trăgeam la foc continuu, chiar și în absența inamicului. Dacă nici așa nu se epuiza muniția, nu mai era nimic de făcut!

Acum degetul și-a revenit, dar am rămas cu un fel de teamă să n-o pățesc din nou. Deveneam mistică. Nici nu se putea altfel! De ce nu s-a blocat alt deget? Era clar: pentru că doar acela a fost folosit ca armă. Deci, pronia cerească lucrează cum vrea ea, are metode numai de ea știute.

Oare dacă aș fi făcut exerciții cu degetul mijlociu încă din copilărie, nu aș mai fi avut această problemă?

Așadar, unul din combatanți a rămas fără muniție, adică, eu. Doar așa se pot încheia conflictele! Acum, și eu și nepotul ne-am potolit, am încheiat pace. În cazul ăsta, vorba „cui pe cui scoate” a funcționat ajutată și de intervenția medicală! Doamne, și ce mă necăjeam când îl vedeam că mă întâmpină cu gestul atât de hulit! Bătrâni fără minte! Asta suntem! În loc să râdem, noi facem din țânțar armăsar! Cine știe? Poate că vreodată gestul acesta va primi și la români o altă semnificație decât cea pe care o știm acum.

Mă gândesc că nu există nimic pe lumea asta de care să nu putem râde cu poftă, mai ales în relația bunici-nepoți. Eu îi simt pe nepoți foarte aproape și chiar nu am nimic să le reproșez.

Ar trebui să râdem cu nepoții cât mai des și, de ce nu, chiar și adulții între noi! E prea scurtă călătoria în care ne aflăm împreună, iar amintirile cu râsul din orice e cel mai bun liant al relațiilor dintre noi. Să dăm sufletelor noastre cât mai multe motive de râs pentru că, recunoașteți, ele sunt încercate în fel și chip de alte întâmplări ale vieții, întâmplări independente de voința noastră! De ce să le mai încărcăm cu vrajbă și supărare, mai ales din motive care peste timp vor deveni nimicuri? Eu așa zic.

[1]Deget în resort (sau deget înțepenit): blocajul articular al unui deget, la efectuarea mișcării de flexie-extensie, blocaj care poate fi însoțit de durere, iar cauza este inflamația de la nivelul tecii tendonului degetului respectiv.
Elena Stoican,

București, 26 noiembrie 2024