Număr vizualizări 24 ori
Adevărul este că, în ceea ce mă priveşte, nu multe sunt condeiele a căror lucrare să mă facă să simt că sunt cu totul cuprinsă în palpitul, în ritmul unei lumi familiare. Cel al Danielei Ştefănescu, prin firescul adresării, prin valoarea pe care o dă nu doar cuvintelor sau ideilor cât, mai ales, prin tonul şi valenţele acestora, este unul dintre ele. De aceea, poate, am răspuns chemării şi am revenit deseori la ceea ce deja citisem şi am făcut-o cu plăcerea reîntâlnirii unei vechi cunoştinţe… ehei, de ceva bună vreme, de prin tinereţea noastră (frumoşii ani ai studenţiei!), Daniela fiind verişoara bunei mele colege şi prietene de-o viaţă, Nicole – astăzi Sima, pe atunci Ulubeanu. Adevărul este că mulţumesc tehnologiei de astăzi care mi-a permis reluarea legăturilor de atunci cu Daniela şi menţinerea unui viu dialog de creaţie ori bunicesc – după caz. Practic, casa Ulubeanu, în care ne-am întâlnit, era un miraculos loc al schimbului de energii: ale noastre – care învăţam, analizam muzicologic zeci de partituri şi exersam completându-ne reciproc, ale celorlalţi colegi cu Nicole şi cu fratele ei mai mare, pe atunci student la compoziţie, Simi Ulubeanu, din păcate plecat mult prea devreme dintre noi şi ale rudelor sau prietenilor părinţilor lor. Între aceştia, pentru mine se distinge chipul luminos al mamei Danielei, ea însăşi scriitoare, Marie-Claire Ştefănescu; sunt onorată că am cunoscut-o… Şi paginile semnate de domnia sa – apropiaţii îi spuneau, aşa cum singură se recomanda: Cocuţa – poartă aceeaşi amprentă de învăluitoare eleganţă… Sunt convinsă că v-ar plăcea să îi citiţi sau recitiţi confesiunile. Şi sunt la fel de convinsă că, asemeni mie, veţi simţi plăcuta căldură a îmbrăţişării atunci când veţi fi cuprinşi de dor de copilărie, de dor de amintiri, de dor de prietenii uitate sau de dor de alte vremuri… Îi găsiţi scrierile intrând prin portalul generos al LiterNet: https://editura.liternet.ro/carte/332/Marie-Claire-Stefanescu/Unde-esti-copilarie.html şi https://editura.liternet.ro/carte/384/Marie-Claire-Stefanescu/Cind-amintiri-vechi-imi-dau-tircoale.html
Despre ilustrul dramaturg, eseist şi romancier Mircea Ştefănescu, tatăl Danielei – pe care nu l-am cunoscut personal – e de prisos să vă vorbesc; a făcut-o şi o face creaţia sa, intrată în patrimoniul nostru cultural. Dar să revin la Daniela. Am descărcat de pe LiterNet ultima ei carte, o veritabilă mostră de jurnalism adumbrit de corola mierie a amintirii; o puteţi descărca la adresa: https://editura.liternet.ro/carte/400/Daniela-Stefanescu/Pe-urmele-tatii-ale-visului-sau-si-destinului-nostru-Calatorind-in-2024-prin-Toscana-indrumata-de-un-ghid-din-1938.html (redactor: Răzvan Penescu; text, copertă: Daniela Ștefănescu; imagini: fotografiile aparţin în cea mai mare parte arhivei familiei Ștefănescu). Şi vă mai rog ceva. Pentru a proba aserţiunea mea de început, nu ezitaţi să descărcaţi şi alte pagini semnate de Daniela ca romancier şi membru al Uniunii Scriitorilor din România; îi puteţi afla multe titluri publicate şi la alte edituri, atât în calitatea de mai sus, cât şi ca excelentă traducătoare din limba germană.
Jurnalismul ei se recomandă de la bun început nu doar prin titlul ademenitor şi inedit, ci şi prin acea formulare de care m-am lăsat pătrunsă: “Ghidul meu iubit…”… Este formularea pe care Daniela Ştefănescu o foloseşte, aurind-o în potirul de duioşie al amintirii… Al acelei năvalnice amintiri ce nu i-a dat pace nişte ani (dacă nu cumva, chiar decenii!) şi care, în cele din urmă, a determinat-o să păşească în ceea ce s-ar putea numi o altfel de aventură a vieţii ei. Da, da… este, cu adevărat o asemenea aventură din moment ce ea reuneşte trecut şi prezent în textura generaţiilor care se succed, de la părinţii părinţilor (prezenţă permanentă nu doar prin cadoul de nuntă primit de aceştia din urmă) la soţul ei, Cristi, şi la fiica ei, Daita, totul traversat de nevăzutele fire ale lecturii, de chemarea de tip Sherlock Holmes-ian de refacere şi reactualizare a paşilor acelor “umbre luminoase” ce i-au fost, îi sunt şi îi vor fi binecuvântate călăuze pe meandratul parcurs al vieţii.
“Ghidul meu iubit…” nu este altceva decât încă o fereastră deschisă de Daniela către orizontul trăirilor din urmă cu decenii: de la un timp despre care a aflat doar din relatări despre visul şi premoniţia tatălui, la căutarea faptică şi “pierderea” lui între capodopere (dar ce câştig cultural!!!), stârnind pasiuni de colecţionar sau admiraţie pătrunsă de liniştea Toscanei văzute din goana “automotorului” purtând pe şinele sale traseele unei hărţi construite mintal; de la întremarea corpului prin frumuseţe şi admiraţie spirituală la redesenarea – în timpul prezent – a aceluiaşi orizont. Cum o face Daniela? Prin mijlocirea imaginaţiei susţinute (sau împiedicate?!?) de progresul tehnic, încurcate de Google Maps, descurcate de cuceritoarea curtenie şi zâmbetul binevoitor al unui custode de muzeu… om potrivit la locul potrivit – veţi spune – şi vă asigur că nu veţi greşi. Zâmbiţi?! Vă regăsiţi în aceste ipostaze măcar parţial?! Eu mărturisesc că da; nu doar ca dor al amintirii cât, mai ales, având dese conflicte declarate şi rezolvate doar prin cedarea mea respectuoasă în faţa noilor tehnologii şi a convingerii că, orice-ai face, tot Google are dreptate şi n-are rost să încerci să te descurci prin păienjenişul de legi (citeşte oprelişti!) pe care ţi le impune la un moment dat; ştie el de ce, iar ţie îţi rămâne doar opţiunea perfectei obedienţe – ceea ce Daniela nu a făcut, ea fiind mai cutezătoare din fire…
Daniela Ştefănescu are experienţa peregrinărilor: printre amintiri, pe magistrale de gând sau prin prozaice străzi lăturalnice, are pasiunea ascensiunii oricâtă nevoire i-ar cere-o – nu doar la figurat ci chiar la propriu; a trăit nu doar livresc orarul întârzierilor ce pot pune beţe în roate celui mai măiestru întocmit plan, a trăit ignorând sclipirea înşelătoare a reclamelor, a micilor sau marilor inexactităţi cu care orice turist se poate confrunta şi cărora – dacă l-ar avea pe Cristi alături – le-ar da de capăt mult mai rapid şi eficient… la fel cum au şi făcut-o, ea şi el, în atât de dorita lor excursie-explorare! Cu toate acestea sau – cine ştie?! – poate tocmai de aceea, a (re)trecut prin toate, le-a retrăit cu bucuria acelui “ştiam eu/eram sigură de asta” dar… atenţie: există şi un dar… n-aţi scăpat de el: piedicile nu au făcut-o nicio clipă să-şi rateze bucuriile micilor sau marilor victorii repurtate. O întrebare pe care aş numi-o “refren”, tocmai prin statornica ei revenire, a tulburat luciul liniştit de oglindă al clipelor de meditaţie în mirifica Toscană. Pornită alături de Cristi “pe urmele tatii și ale visului său”, nu puţine au fost dăţile în care Daniela şi-a tot repetat-o: “Cum o fi reușit tata fără telefon mobil și internet, ca să nu mai vorbim de rana încă nevindecată perfect, să vadă atâtea într-un timp atât de scurt?… Şi, pentru că vorbeam despre luciul de oglindă şi despre linişte, să nu uit pe de-o parte documentarea călătoriei prin fotografii ce surprind detalii mai puţin observabile de un turist întâmplător, iar pe de alta tihna trăită de autoare la regăsirea juxtei între originalul sorbit de ochii tatei, copia de acasă sau inedita paralelă a liniştii căminului, linişte regăsită printre amintiri şi completată, pe pagini de album, cu cărţi poştale llustrate: celor de ieri (colecţia tatălui ei, păstrată în arhiva de amintiri a familiei) le corespund cele de astăzi (aranjamentul Danielei respectând ordinea originalului).
Aşa cum aţi aflat deja, totul a pornit de la un gând; s-a dorit o re-creare în trei opriri toscane, cardinale din punct de vedere cultural: Florenţa – Siena – Lucca, aşa cum i-au apărut în lumina solară deplină şi cum le-a perceput Mircea Ştefănescu; a fost perfectul lui triptic de explorare culturală. Dar totul a sfârşit prin a fi un susţinut dialog învingând timpul, o rememorare plină de iubire a Danielei, a cărei privire a cuprins din perspectivă jucată, dar menţinând coordonatele, acelaşi triptic Florenţa – Siena – Lucca. În îmbrăţişarea lor s-au lăsat cuprinse, fin strecurate, pagini nu doar din jurnalul-ghid al tatălui Danielei în anii tinereţii lui pe itinerar peninsular, nu doar amintirile fiicei scriitoare, dornice să reînvie amintirea “pe urmele tatii şi ale destinului nostru“ şi nu doar reflexii ale iubirii cald şi plenar împărtăşite de cei care au adus-o pe lume. Să fie triunghiul a trei personalităţi literare ce îşi săvârşesc magica lucrare sub ochii noştri?!? Oricare ar fi răspunsul, noi rămânem cititorii care am cunoscut atât paginile de jurnal iniţial (Amintiri, încheiat în 1982, relatând călătoria în Toscana anului 1938) ale tânărului dramaturg, eseist şi scriitor (Mircea Ștefănescu, Amintirile unui dramaturg, editura RAO, 1998, text îngrijit de Daniela Ştefănescu) cât şi amintirile mamei, la rândul ei scriitoare şi colaboratoare apropiată a soţului şi, nu în ultimul rând, cele ale fiicei purtând recunoştinţă părinţilor care i-au aşternut cu iubire necondiţionată căile vieţii, insuflându-i valori umane şi valenţe morale care să-i permită navigarea prin talazurile vremuirii.
Ca să concluzionez, ceea ce prevalează în scrisul Danielei Ştefănescu rămâne latura umană cu tot ceea ce nu îi poate fi indiferent, cu întrebări dincolo de răspunsuri. Este un scris sincer, rafinat, senzorial. Nimic nu o poate determina să renunţe la stilul direct, surprinzător de proaspăt, provocator, cu sclipiri de amintiri şi, totodată, cu înrădăcinări în ele…
Carmen Stoianov
