Peregrinările mele ştiinţifico-turistice (aşa cum sună zicala americană: “be a doctor , see the world”) m-au purtat în acest an prin diverse ţări europene, în mod egal estice şi vestice. Unele locuri îmi erau deja foarte cunoscute din vizite trecute, altele relativ noi, şi doar puţine în care nu mai fusesem niciodată.

Numitorul comun al multora din acele locuri pare de la sine înţeles pentru oricine care cunoaşte cât de cât bătrânul continent şi dezvoltarea istorică a ţărilor cuprinse între graniţele sale. Numitorul comun a fost, surprinzător de clar, limba (sau limbile) folosită în Italia, Spania, România, Moldova, Franţa, una derivată din limba latină.

Banalităţi, vor spune cei care au citit acest prim paragraf. Ce-i nou în asta ?! Pe vremuri toate acele locuri fuseseră ocupate şi locuite de romani, deci explicaţia e clară şi păcat de timpul pierdut în a discuta o situaţie care există de milenii şi care nu necesită explicaţii suplimentare.

Şi cu toate acestea…..

Sper să nu jignesc pe nimeni dacă aduc aici câteva amănunte despre istoria acestor limbi, cea de după căderea imperiului roman. Nu de altceva, dar doresc să construiesc pe scurt o bază de susţinere a unei idei, rodul acestor peregrinări prin ţări mai mult sau mai puţin străine, şi totuşi atât de apropiate de construcţia mea culturală.

Voi începe prin a aminti că în ziua de azi cel puţin 800 miloane de locuitori ai planetei terestre vorbesc o limbă derivată din latină. Cu alte cuvinte, cam 12% din populaţia globului posedă o limbă maternă provenită din adâncurile istoriei cuceririlor romane. Iar cine crede că numai Europa şi America de Sud se înscriu pe lista continentelor cu ţări de limbă latină, se înşeală amarnic. Africa şi Asia includ ţări unde o limbă latină se numără printre cele de circulaţie foarte largă. Să mai amintesc faptul că la începturile istoriei Israelului, franceza era o limbă oficială în noul stat înfiinţat în anul 1948?

Şi încă ceva. După unii lingvişti de renume, există în lumea de azi nu mai puţin de 23 limbi/idioame a căror origine e latina şi care se încadrează în categoria de “mutual inteligibile”.

Vorbim de limba latină, dar e cazul să amintesc aici un fapt istoric cunoscut şi anume că toate aceste idioame se trag din limba latină vulgară, cea vorbită acum 2000 ani de soldaţii romani, coloniştii veniţi de acolo, precum şi de comercianţii ce se vânzoleau pe tot continentul, Dzeu ştie cum şi cu ce mijloace de locomoţie…Pentru că latina culturală, elevată, cea scrisă, se deosebea evident de cea vorbită , aşa cum se pare că se întâmplă de demult, cu diferenţele între limba scrisă, comună tuturor ţărilor arabe şi dialectele diferite vorbite în diverse părţi ale lumii arabe.

Fragmentarea limbii latine vulgare a început cam prin secolul al V-lea, şi se pare că cu cât populaţia era mai depărtată geografic de centrul culturii romane, cu atât mai mult se asemăna limba vorbită de ea, cu latina vulgară.

Cu toate că impresia generală te conduce la ideea că, deşi cu toţii “ne tragem” din ginta latină, limbile sunt foarte diferite, se pare că situaţia nu e “clear cut”.

Într-una din serile fără program, în faţa unui pahar de vin bun, în camera mea de hotel, am decis să aprofundez nu diferenţele dintre limbile cu rădăcini latine, ci asemănările dintre ele. Concluzia părea de la început cunoscută: ele se aseamănă mai mult decât ne închipuim.

Şi aici o paranteză: în urmă cu câţiva ani luam, împreună cu soţia mea, lecţii de spaniolă, mai mult ca un exerciţiu mental care să pună în funcţie neuronii rămaşi accesibili şi să ne ocupe câteva ore pe săptămână, din cele care ţi se par multe după ce ieşi la pensie, dar de fapt sunt foarte puţine la număr. Într-una din zile, în conversaţia cu profesoara, originară din Argentina, am folosit un cuvânt care a produs reacţia maestrei:

-De unde ştii cuvântul ăsta, că doar nu vi l-am explicat!

Am intrat în camera de lucru şi m-am întors cu dicţionarul român-spaniol de care ne foloseam în lecturile noastre în limba lui Cervantes şi i l-am predat profesoarei.

-Cum aşa, a venit replica, cam 60-70% din cuvinte sunt comune ambelor limbi!! Incredibil!!

Aducerea aminte a acestei întâmplări m-a făcut în acea seară liniştită să parcurg anumite surse etimologice, aflate la dispoziţia oriărui curios, şi să aleg la întâmplare un cuvânt anodin şi să-i găsesc traducerea în acele limbi care sunt considerate, şi pe bună dreptate, derivate din latină.

Cuvântul ales: fereastră.

Şi iată rezultatul cercetării mele pseudoştiinţifice.

Din cele cinci limbi latine majore, în trei (franceză, italiană şi română) cuvântul e foarte asemănător. În plus mai mult de zece dialecte vorbite în ţările de limbă derivată din latină, cuvântul e practic acelaşi, cu modificări de-a dreptul minore!!

Şi un alt exemplu. Cuvântul “odată” apare în diverse limbi sub următoarele forme: una vez, una vice, uma vez, una vega, una volta, una fes.

Cred că am reuşit să aduc cititorul în pragul plictisului, şi de aceea voi trece la subiectul care m-a făcut să pun pe hârtie poveştile de mai sus.

Voi continua însă într-o direcţie etimologică diferită şi anume voi aminti aici limba esperanto, cea vorbită în ziua de azi de aproximativ 5 milioane de pământeni.

E vorba de încercarea unui medic oculist, polonez (mormântul său poate fi găsit cu uşurinţă în cimitirul evreiesc din Varşovia), Dr Zamenhof , care a creat în secolul XIX limba ce se vroia universală şi care a decăzut în desuetudine imediat după cel de al II-lea Război Mondial, odată cu “cucerirea “culturală a lumii de câtre America învingătoare. Şi deşi uitată de mulţi şi ignorată de şi mai mulţi, esperanto e vorbită azi în circa 120 ţări ale lumii şi există câteva mii de indivizi a căror limbă maternă e cea creeată de Doktoro Esperanto, numele luat de Zamenhof pentru a dovedi lumii apartenenţa sa la noul idiom.

Da, esperanto a fost înlocuită de engleză, iar în ziua de azi o imensă parte a populaţiei globului vorbeşte o engleză mai mult sau mai puţin corectă, dar inteligibilă, şi în felul acesta limba lui Edgar Allan Poe şi Walt Whitman (şi nu cea a lui Shakespeare sau Shilley!!) a devenit ceea ce se numeşte lingua franca peste tot unde există viaţă terestră.

Şi după ce am afirmat cele de mai sus, se va observa cu uşurinţă cât de desuetă şi inaplicabilă este propunerea mea, şi anume de a crea o limbă esperanto latină!!!

Sunt pregătit sufleteşte a primi imediat şi pe loc criticile, în aparenţă perfect justificate, împotriva ideii năstruşnice. Ba mai mult iată unele, deja în mintea mea: eşecul limbii esperanto arată că o asemenea propunere nu are nici o şansă, chiar dacă ea derivă din limbile latine, şi cine are nevoie în ziua de azi de încă o limbă universală, când engleza e folosită pe întregul mapamond?!

În primul rând o corectură. Într-adevăr esperanto are rădăcini latine, dar există şi “contribuţii” germanice şi slave, iar pentru unii chiar provenind din idiş!

Ideea mea nu e de a construi o nouă limbă universală care să înlocuiască engleza, ci una strict limitată la vorbitorii unei limbi derivate din latină. O asemenea limbă nu-şi ar avea loc nici în China, nici în Rusia şi nici în Japonia.

Dar şi mai importantă e ideea după care noua limbă (pentru care nu am încă un nume!) nu va trebui, pentru nimic în lume, să înlocuiască limbile latine existente. Italienii vor continua să vorbască italiana, românii, româna şi francezii, franceza.

Dar dacă un spaniol ajunge în România, în loc să se chinuie vorbind o engleză aproximativă, va putea apela la cunoştinţele noii limbi şi a le utiliza în mod curent, pentru că odată extinsă utilizarea ei în lumea fostă latină, orice român va putea înţelege cele spuse.

Bineînţeles că această nouă limbă va trebui predată cu stăruinţă încă din prima clasă de şcoală primară, ceea ce va face ca micul elev să se obişnuiască cu ideea că de fapt el are două limbi la dispoziţie, una maternă şi a doua la care va avea acces cu uşurinţă, pentru că ea , cea nouă, se va asemăna foarte mult cu prima limbă auzită în casa părinteească.

Las specialiştilor sarcina de a stabili regulile care să stea la baza construcţiei noii limbi, pentru că eu nu posed nici cea mai mică valenţă sau dorinţă de a mă aventura într-un teritoriu care nu-mi aparţine. În plus am convingerea că e nevoie de mult timp pentru a duce la bun sfârşit o asemenea idee, iar eu mă aflu în momentul de faţă într-o perioadă care se defineşte în ebraică (“al zman şaul“) timp împrumutat, şi ca orice împrumut momentul inapoierii datoriei poate surveni oricând!

Şi cu toate acestea, aş dori să ajung să văd ce se întâmplă cu ideea asta într-un viitor apropiat.

Nu , nu sunt într-atat de naiv încât să-mi pun speranţe în transformarea unei idei năstruşnice într-o realitate de succes.

Dar cum spune românul, încercarea moarte n-are, şi într-o lume care a acceptat de mult noul său nume, global village, totul e posibil.

Şi apoi ce-i iese omului dacă e tot timpul pesimist??!!

Gabriel Ben Meron