În anul 2004 am primit un cadou deosebit: o carte cu titlul ,The Life and Times of Rabbi Moshe Yosef Rubin, scrisă chiar de nepotul acestui personaj cu totul deosebit. Cartea a fost tipărită în SUA, Brooklyn şi mi-a parvenit prin poştă direct de la autor, Moshe Y. Rubin, adresa mea fiind obţinută datorită unui concetăţean din oraşul meu natal, domiciliat în Israel, Yosef Klein. A fost atunci pentru mine o surpriză colosală, deoarece nu mai ştiam nimic despre rabin din anul 1940, de când a dispărut din oraş. Ştiam numai că nu a fost deportat odată cu toţi evreii din Câmpulung. Este posibil că unii dintre puţinii care s-au întors în oraş să fi aflat câte ceva, dar eu care nu am avut puterea să revin de unde am fost alungată, nu am ştiut nimic despre soarta lui.

Am scris un foarte mic articol despre Rabinul Rubin, publicat în Realitatea Evreiască, cred, în 2007 şi acum, după nouă ani, mă auto-plagiez pentru următoarele motive: Am recitit cartea şi povestea lui mi se pare atât de fascinantă, încât ţin s-o împărtăşesc şi celor mai tineri şi să le reamintesc celor care au citit eventual articolul meu anterior, dar cu trecerea timpului l-au uitat.

Imagini din Câmpulungul de odinioară

În 1920, populaţia evreiască din Câmpulung Moldovenesc era cca 20% din numărul total de locuitori (chiar 30% când evreii din sate au fost siliţi să vină în oraş) şi era formată cu precădere din negustori, meseriaşi şi intelectuali, în majoritate bine şi foarte bine încadraţi în mozaicul multinaţional local format din români, nemţi (mulţi ţipţeri, mai ales la sat), huţuli şi lipoveni.  Dintre evrei majoritatea erau de cel puţin 3-4 generaţii în oraș şi localităţile învecinate, ceea ce dovedesc pietrele funerare din cimiti, şi odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi pacea de la Trianon se considerau cetăţeni români de drept şi de facto. Trecerea la cetăţenia română au primit-o ca un drept binevenit, mai ales că au suferit serios în urma celor două invazii ruseşti din timpul războiului, care au silit populaţia să se refugieze. Ţin minte poveştile bunicii despre aceste refugii.

Primul rabin din Câmpulung a fost Rafael Hammer, al cărui fiu, dr. Hammer, era pe timpul meu un medic bine cunoscut şi apreciat. El a fost printre primii care s-a sinucis înainte de trecerea Nistrului, la Atachi.

În 1906, Comunitatea evreiască din Câmpulung l-a ales pe Rabinul Volf Mischel ca să-i păstorească. Acesta a fost un om deosebit de cult şi profund, despre care se mai vorbea şi atunci când eram copil şi fiica lui, doctor Mischel, a însemnat ceva deosebit în oraş pentru cunoştinţele ei medicale şi talentul ei literar.

Familia Rabinului Rubin

În 1923, Comunitatea a avut din nou sarcina să-şi aleagă conducătorul spiritual şi acesta a fost Rav Moshe Yosef Rubin, un om tânăr, născut în anul 1895, în inima Bucovinei, la Siret, dintr-o dinastie rabinică renumită. A studiat cu învăţaţi mari şi a dobândit o cultură iudaică temeinică, încât la 17 ani a publicat prima sa carte, o traducere românească din operele marelui Rabin Malbim, şi la 19 ani, două cărţi proprii: Yad Yosef (un comentariu din Gemara) şi Dorash Moshe (din Halacha). Rabinul a urmat şi studii laice la universitatea din Cluj, încheindu-le cu o teză intitulată Libertatea voinţei umane. Subiectul este veşnic actual şi interesant, dar nu am pregătirea să-mi dau cu părerea cu privire la lucrările ştiinţifice ale viitorului rabin, deşi cred că ele au stat la baza alegerii sale ca rabin de Câmpulung. El a venit pe baza unor recomandări serioase şi de încredere, după ce a fost un timp scurt rabin la vestita sinagogă „Beth Jacob” din Iaşi, fondată de baronul Neuschatz, post ocupat iniţial de rabinul dr. Niemirover, viitorul Şef Rabin al României. E de remarcat că foarte repede a câștigat deplina apreciere a obștii sale din Câmpulung. Soţia sa, Sara, şi fiul, Schmelke, au devenit şi ei câmpulungeni adevăraţi, iubiţi şi admiraţi prin dedicaţia lor.

Nu pot spune că l-am cunoscut direct, sau că am vorbit cu rabinul. Dar în şcoală, deoarece religia era obligatorie, aceasta era predată de rabin copiilor evrei. Deşi nu se dădeau note sau calificative, ascultam cu seriozitate micile prelegeri pe înţelesul nostru. Îmi amintesc că puteai lipsi sâmbăta de la şcoală şi dacă veneai, puteai să nu scrii. Aceste drepturi speciale datau încă de pe timpul Austro-Ungariei şi au fost menţinute în anii când am urmat şcoala primară, dar nu mai târziu.

Şi acum să trec de fapt la subiectul acestui articol: ce ni s-a întâmplat nouă, evreilor din Câmpulung şi rabinului nostru, de Yom Kipur, în septembrie 1940, după instalarea regimului legionar, cu peste un an înainte de deportare. Eram foarte speriaţi şi ne aşteptam la ce e mai rău. Totuşi, în zilele de sărbătoare, majoritatea magazinelor evreieşti erau închise şi enoriaşii erau la sinagogă. De Yom Kipur, sub pretextul că evreii ar ascunde arme şi explozibili, s-au făcut percheziţii la toţi evreii, începând cu Aron haKodeş din Sinagoga Mare. Natural că s-a găsit ce s-a căutat, mai bine zis ce s-a introdus chiar de cei care făceau percheziţia.  Rabinului Rubin i s-a cerut să iscălească procesul verbal. El a refuzat, motivând că e sărbătoare şi nu are voie să scrie. După tergiversări, insulte şi ameninţări (dintre care împuşcarea era cea mai uşoară) l-au luat pe Rabin şi l-au dus la locuinţa lui. Acolo, în prezenţa soţiei şi a lui Yankele, copilul cel mic, l-au silit pe el şi pe fiul său să încarce într-o căruţă tot ce au găsit: alimente, haine, cărţi, etc. şi, sub privirile îngrozite ale celor doi, l-au înhămat pe Rabin şi pe fiul cel mare, în vârstă de 18 ani, pe Schmelke, ca să ducă la casa verde „captura periculoasă” găsită. Astfel, prin paşnicul oraş cu oameni liniştiţi, într-o zi de mare sărbătoare, printre vecinii înmărmuriţi, poate mulţi bucuroşi, dar şi speriaţi, a trecut acest coşmar de neimaginat. În acelaşi timp s-au făcut percheziţii la toţi evreii, şi la noi, şi la bunici. Nu mai înţelegeam nimic din valorile omeneşti care ni se păreau sacre, mai ales că aceste percheziţii erau făcute de tineri cunoscuţi, foşti colegi sau fraţi ai colegelor pe care-i cunoşteam din grădiniţă, dar şi în prezența unui jandarm care reprezenta legea şi deci statul.

Bineînţeles că nu s-a găsit nimic şi după două zile Rabinul şi fiul său au ajuns acasă, dar așa au aflat că viaţa lor, la fel ca şi a noastră, este oricând în pericol. La insistenţele comunităţii şi familiei, sfătuindu-se şi cu prieteni din Bucureşti, rabinul Rubin şi familia au reuşit să plece din oraş şi să se instaleze în capitală, de unde a putut să-şi ajute mult mai bine enoriaşii. În anii grei ai războiului, Rabinul a fost unul dintre cei mai activi evrei care s-au luptat pentru ajutorarea celor deportaţi în Transnistria, organizând cu riscuri majore trimiteri de bani şi haine. Alături de Şef-Rabinul Alexandru Şafran, a luat legătura cu mai-marii Bisericii Ortodoxe şi cu Nunţiul Papal şi, prin intermediari bine aleşi, chiar şi cu Regina Mamă Elena, realizând lucruri incredibile pentru acele vremuri de restrişte. S-a ocupat şi de evreii refugiaţi din Polonia şi apoi de cei din Ungaria, pentru a le înlesni plecarea în Ţara Sfântă. Cu unul dintre aceste vapoare a plecat şi Schmelke, fiul cel mare, care a ajuns unul din marii medici de chirurgie cardio-vasculară din Montreal. El însuşi şi restul familiei a întâmpinat mari greutăţi şi au plecat în 1948, deşi primise o mare decoraţie din partea Regelui Mihai.

Documentul însoţitor al decoraţiei conferite Rabinului Rubin de Maiestatea Sa Regele Mihai I

Dar erau deja alte vremuri şi întârzierea se datora mai mult unor cauze neprevăzute (o boală care din fericire s-a vindecat). A ajuns în SUA şi acolo s-a întâlnit cu puţinele rude care au supravieţuit Holocaustului. Rabinul M.Y. Rubin şi-a continuat menirea servind ca rabin şi fiind deosebit de iubit şi apreciat de noua sa comunitate americană. S-a stins din viaţă în 1980, urmaşii săi cinstindu-i memoria, aşa cum a făcut-o nepotul care a scris cartea pe care am primit-o și pentru care îi mulţumesc foarte mult.

Nu ştiu dacă cititorii mei vor simţi măcar o mică parte din ce simt eu scriind aceste rânduri. Pentru mine nu este numai pomenirea unui om strălucit, ci amintirea a acelui „acasă” pe care nu l-am mai regăsit nicăieri şi niciodată de când am fost deportată.

Mirjam Bercovici, 4 iulie 2016, Bucureşti