”Ți-e frică?” m-a întrebat în prima zi din an un prieten medic, venit la noi în vizită.

Rămăseserăm pentru câteva minute singuri și a avut un aer ușor conspirativ când s-a aplecat spre mine îngrijorat.

”Frică? Nu. De ce?”

”De Alzheimer. Știi, se pot face teste de depistare precoce la Cluj”.

Nu. De demență (încă) nu mi-a fost frică. Deși frici am de tot felul.

Însă vorbiserăm într-adevăr despre bulibășeala pe care o am în minte de la o vreme. Despre faptul că vreau să-mi fac ordine între amintiri și nu mai reușesc.

Am o imagine confuză a ultimilor ani, de parcă am trăit totul în goană și am văzut totul prin ceață.

Până prin 2005-2006, lucrurile mi-s destul de clare: ce-am făcut de revelion în 2003, cum a fost de Crăciun în 2000, unde am fost în vacanță în 2001. Până și în ce an am văzut unul din filmele mele preferate, Love actually.

După care, ca un vârtej de lucruri, întâmplări și personaje, totul devine neclar. Confuz.

Desigur, nu uit că în 2006 mi s-a născut băiatul și că în 2009 a mers la grădiniță.

Dar fac eforturi să-mi amintesc în ce an s-a dus în clasa întâi, sau ce cadou i-am cumpărat când a împlinit nouă ani.

Și constat că și prietenii mei suferă de aceeași confuzie buimacă. În ce an am fost la Paris? Cu ce mașină ne-am dus în Maramureș atunci când ningea cumplit? Sau la Bâlea, pe cod roșu de ninsoare? Când am dansat până dimineață la revelionul ăla de pomină?

Priviri uimite și ridicări din umeri.

De parcă un uragan de întâmplări, impresii și sentimente a amestecat amintirile.

Când am fost fericit? Și de ce? Cu cine eram? Pe cine pot să întreb: îți mai aduci aminte?

Fără să fiu patetică, îmi dau seama că trăim prea intens, ni se întâmplă prea multe, descifrăm zilnic un număr infinit de mesaje. Atât de multe, încât mintea nu le mai face față. Are nevoie de suporturi: jurnale de lectură sau călătorie, albume de fotografii sau însemnări pasagere în carnețelul cu buline pe care-l porți în geantă.

La care te întorci uimit și nu-ți vine să crezi că toate ție ți s-au întâmplat. Da, știam că am mai auzit asta undeva. Sau că am mai citit-o pe fugă undeva.

Și pentru că vreau să fiu mai organizată anu’ ăsta, m-am hotărât să-mi înființez un ”borcan cu bucurii”.

Nu sunt deloc originală. Am văzut ideea pe pagina de Facebook a lui Elisabeth Gilbert. Scriitoarea americană cunoscută în special pentru romanul ”Mănâncă, roagă-te, iubește”. Dar îmi place și o s-o copiez.

Așa că, într-un borcan mai mărișor, o să pun zi de zi câte un bilet pe care îmi notez în două vorbe o întâmplare care m-a bucurat, care mi-a făcut ziua mai frumoasă.

O să deschid borcanul și o să revăd bilețelele la sfârșitul lui 2017.

Asta ca să citesc negru pe alb cât de multe lucruri bune mi s-au întâmplat, înainte să strâmb din nas și să spun că n-am avut un an din cale-afară de reușit.

Doina Gecse-Borgovan