Când în sala teatrului s-a instalat bezna

De la început vreau să menționez, nu știu cum s-a întâmplat, dar cutremurele le-am trăit în …context cultural. Nu-mi aduc aminte exact anul, oricum a fost înainte de 1977, eram la Sala Palatului, trebuia să văd ”Crima din Orient Express”, cunoașteți, după romanul Agathei Christie. Suspans, crimă, mister. Și ce să vezi, abia că a început filmul când sala s-a cutremurat. Cum se întâmplase înaintea celui din martie 77, nu aveam conștiința a ce înseamnă un cutremur real, nu ne-am sinchisit, ba eu am spus că probabil a fost comandat special pentru film să crească supansul. Totuși, am văzut câteva persoane care au părărsit sala.

La 4 martie 1977 am avut bilete la Sala Studio a Teatrului ”Lucia Sturza Bulandra” de la Grădina Icoanei. O clădire masivă, dar cu sala   să zicem la  hochparter unde urcai din hol. Se juca piesa ”Interviu” de Ecaterina Oproiu. Eram cu soțul meu și cu mama. Lângă mine, o colegă de serviciu. La ora 9.22 – în orice caz abia începuse actul doi (niciodată nu am văzut sfârșitul acestui spectacol) – a început cutremurul. În prima clipă nu am reacționat dar când am văzut că se prelungește, sincer să spun nu mi-a prea plăcut. Nu m-am panicat, mai bine zis nimeni nu s-a panicat deoarece cineva, o persoană cu mare prezență de spirit, a strigat; „rămâneți pe loc, nu faceți panică”. Interesant este că toată lumea a ascultat, absolut nimeni nu s-a sculat, nu a fugit. Am încremenit cu toții. În sală s-a făcut beznă, doar luminile de la ieșirile de alarmă se vedeau și seismul continua. Norocul nostru a fost că scaunele erau prinse de podea, nu se mișcau prea tare, nu exista pericolul ca cineva să se dezechilibreze, să cadă, să fie strivit. Eu mă uitam la plafonul sălii, dacă rezistă sau nu și mă gândeam: ”chiar așa o moarte stupidă…”. Mai târziu, soțul meu mi-a spus că el privea reflectoarele, dacă sunt destul de bine fixate, dacă nu vor cădea peste noi. Mama mea, care atunci când era cu noi avea impresia că nimic rău nu i se poate întâmpla, ne-a întrebat calmă: ”ăsta e un cutremur?” La Târgu Mureș și la Arad, unde locuise ea, nu a trecut printr-un astfel de experiment. Dar dacă ne-a văzut pe noi că stăm liniștiți, nu s-a speriat. Lângă mine, colega mea m-a strâns atât de puternic de braț încât am avut semne zile întregi.

După ce pământul s-a liniștit, lumea a coborât disciplinată pe scări și s-a așezat…la coadă la garderobă unde, bineînțeles, nu mai era nimeni iar cuierele s-au răsturnat. Spre norocul nostru, ne-am găsit  hainele, ceva mai greu, e drept, pentru că  mama nu-și amintea cu ce venise îmbrăcată (a doua zi am auzit că unii au rămas fără) și am ieșit. Soțul meu care, deși fuma două pachete de țigări pe zi, avea un miros foarte fin, a început să adulmece și ne-a spus: ”ceva s-a dărâmat. Simt mirosul de moloz ca la bombardament”. A avut dreptate. Locuind pe atunci în apropiere de Mitropolie, într-un cartier cu case vechi, am fost convinsă că viluța noastră  care a trecut și de cutremurul din 40, s-a prăbuşit cu siguranţă… dar nu a fost așa. Oricum, de la teatru am luat-o pe jos și am văzut toate clădirile de pe bulevard – Casata, Scala, Wilson, Dunărea – prăbușite, a fost ”o informație de prima mână”, oamenii strigau după ajutor și abia după vreo jumătate de oră au început să apară salvările.

Mama a vrut să se ducă acasă, mai circulau autobuze, nu am lăsat-o, i-am spus că e mai bine să fim cu toții împreună, nu i-am zis de replici. Bine am făcut, apartamentul ei de la etajul I al unui bloc vechi avea pereții ciuruiți, acolo fusese punctul de rezistență. Doi ani a durat până când i-au reparat casa.

Casele din cartierul nostru – cu parter sau cu maximum un etaj – rămăseseră, cel puțin la prima vedere, întregi. La noi în geam ardea o lumânare, soacra mea – care rămăsese acasă – a vrut să ne semnalizeze că e bine. Numai că n-am putut intra deoarece schiurile pe care le țineam în antreu au blocat ușa. În sfârșit, am intrat, și soacra mea ne-a povestit că, mai întâi a crezut că pe aleea noastră au trecut niște camioane, casa noastră se zguduia la orice mișcare din stradă, era pe stâlpi din lemn elastici (norocul nostru) și se mișca foarte ușor. Ne-a povestit că l-a sunat imediat nepotul din Timișoara – a  fost ultimul telefon în următoarele cinci ore – care a încercat să o liniștească. Ea se temea pentru noi, pentru consecințele panicii dintr-o sală de spectacol. Spre zori am reușit să vorbim cu familia fratelui meu care, imediat după cutremur, se repezise la mama acasă, nu știa că era cu noi. Ei erau bine, împreună cu niște veri care ne-au povestit că nu mai puteau locui în casa lor avariată, la care mama, care habar n-avea ce se întâmplase acasă la ea, i-a invitat să vină să stea în apartamentul ei. La noi acasă căzuse o cărămidă dintr-o sobă, o cutie de cafea boabe și un recipient cu ulei vechi, ținut pe pervazul de la bucătărie, strâns de soacra mea pentru candelă. Timp de o oră am tot șters pe jos.

Să spun că restul e istorie… Da, dar mai vreau să adaug că un alt cutremur m-a prins la Iași, la Festivalul de teatru ”Goldfaden”. E drept că nu mai eram în sală, ci în restaurantul hotelului (recunosc, m-am speriat și am fugit afară), dar a fost legat tot de…cultură. Poate ar trebui s-o las mai moale…

Eva Galambos