Ce a fost înainte de islam?

Iată un subiect despre care nu știam practic nimic. Îmi amintesc numai că atunci când fiica mea a învățat araba la școală, ea mi-a povestit că înainte de islam, arabii trăiau în jahilia (idolatrie, barbarism, ignoranță a religiei adevărate). Ei și?! Dacă privim harta Semilunii Fertile, ea conține majoritatea marilor culturi ale Orientului Antic, din valea Nilului până în Mesopotamia, iar spre sud se află un imens deșert care ocupă Arabia Saudită, precum și părți din Irak, Iordania și Siria. Dar și deșertul era locuit, era doar mai puțin cunoscut de lumea din afară, datorită condițiilor vitrege. Există informații despre acești locuitori, atât urme arheologice, cât și documente – arabii sunt pomeniți de babilonieni și de istoricii greci și romani. Romanii aveau legături comerciale cu arabii, de la care importau mai ales tămâie și chiar au ocupat Iordania de astăzi. Încă din vremurile vechi, Arabia era locuită de numeroase triburi. Cu timpul, unii s-au așezat în oaze, ocupându-se cu agricultura – acolo s-au format și primele organizații statale, dar o mare parte din locuitori au rămas nomazi (beduini). Unii creșteau oi și capre și se mutau din loc în loc, în căutare de pășuni. Alții creșteau cămile și străbăteau deșertul cu caravanele lor, transportând mărfuri și făcând comerț.Read more…

Sarea în bucate

În copilărie aveam în biblioteca mea o carte foarte îndrăgită: Basme, legende, snoave de Petre Ispirescu și unul din basmele mele preferate era Sarea în bucate. L-am găsit pe internet și l-am recitit cu mare plăcere. Este vechea poveste unde împăratul le întreabă pe fiicele lui cât de mult îl iubesc. Cele două fete mai mari, fățarnice și lingușitoare, îl asigură că ele îl iubesc ca mierea și ca zahărul. (În altă versiune este ca aurul și ca nestematele.) Iar mezina răspunde sfioasă că ea îl iubește „ca sarea în bucate”, la care împăratul se supără și o izgonește. Fiind un basm popular, există diverse variante; un motiv asemănător apare și în Regele Lear al lui Shakespeare. De bună seamă că se poate trăi fără zahăr și miere, se poate trăi și fără aur și nestemate, dar fără sare nu. Dar pentru că sarea se află peste tot, chiar și în casele cele mai modeste, tindem să nu-i dăm importanță – o mare greșeală! Într-adevăr, funcțiile vitale sunt de neînchipuit fără sodiu, care provine din sare (clorură de sodiu). Și cum un om pierde zilnic sare (prin urină și transpirație), aceasta trebuie adăugată prin alimentație. Nu trebuie mult, doar „un praf de sare”: cca 2-2.5 g pe zi pentru un adult. Adevărul este că prin intermediul alimentelor procesate aportul zilnic de sare poate fi și de zece ori pe atât, ceea ce poate fi dăunător. Dar nu despre asta mi-am propus să scriu.Read more…

Hanuka. Gogoși, latkes și capul lui Holofern

De când trăiesc în Israel, m-am obișnuit: abia trece Yom Kipur, încă nici nu începe toamna, și iată că în cofetării, patiserii, la supermarket și chiar la piață apare un sortiment uriaș de gogoși, începând de la cele clasice, umplute cu gem, până la creațiile cele mai sofisticate, cu diverse umpluturi, glasate și decorate… Se pare că e o afacere bună! Sunt multe mâncăruri bazate pe ulei și când vorbesc de cele tradiționale, mă gândesc mai ales la cele făcute în casă. În copilărie mama ne făcea gogoși. Dar mâncarea de Hanuka prin excelență este latkes: chifteluțele de cartofi pe care ni le făcea bunica. Este o mâncare pentru oameni simpli, făcută din ingredientele cele mai comune: 3-4 cartofi cruzi se rad pe răzătoarea cu găuri mici, se adaugă sare, un ou și o lingură de făină, se ia câte o lingură din compoziție și se prăjesc în ulei. (Și mai bune, mai crocante ies dacă cartofi rași se storc de zeamă. Iar pentru o variantă fără gluten, făina poate fi înlocuită cu fulgi de ovăz.) Interesant că oricât ar fi de simple, cartea mea de bucate, Sanda Marin, nu le cunoaște. În Israel am cunoscut și varianta din nordul Africii, numită sfingi (nu știu cum se scrie, există diverse variante, dar rimează cu „mingi”). Dar să ne întoarcem la latkes: oare cât de „tradiționale” sunt ele?Read more…

Crăciun în Ierusalimul anilor 1870

Atmosfera Crăciunului în Ierusalimul anilor 1870 este descrisă foarte sugestiv în romanul Fetiţa din Ieruslim, scris de Miriam Harry şi publicat la Paris, în 1914. Versiunea română tradusă de mine a apărut în Revista Baabel şi apoi a fost publicată sub formă digitală.
Fetița din Ierusalim se numește Siona Benedictus – Siona pentru că s-a născut pe muntele Sion, iar Benedictus, pentru că aparține unei familii de creștini protestanți.
Siona trăiește într-o lume pestriță, exotică, plină de farmec, dar și de mizerie și cruzime, iar ea înregistrează cu fidelitate fiecare imagine, sunet, mireasmă… Într-adevăr, în Ierusalimul de acum 150 de ani trăiau arabi, evrei, creștini de diverse naționalități, printre care mulți preoți, călugări și misionari, iar peste toți domina stăpânirea otomană – singurul aspect care ne este oarecum cunoscut din istoria României. Copilăria ei se desfășoară în umbra locurilor sfinte, ea ajungând de pildă să se joace de-a v-ați ascunselea chiar în Biserica Sfântului Mormânt…
Mama, o femeie ștearsă și bigotă, este eclipsată de dădaca din Betleem, cea care o învață limba arabă, îi spune basme… Dar lumea ei este dominată de figura carismatică a tatălui, un adevărat erou romantic, care face expediții în deșert, este prietenul beduinilor, un mare învățat, arheolog și negustor de antichități.
Îndărătul personajului Siona se ascunde însăși autoarea, născută la Ierusalim în 1869, care își povestește cu multă duioșie, sensibilitate și umor propriile amintiri din copilărie. În casa Sionei se făceau întotdeauna pregătiri mari de Crăciun. Mama ei era cuprinsă de o seninătate aproape copilărească. Pentru ea Crăciunul nu era numai o sărbătoare religioasă, ci mai ales una sentimentală, sărbătoarea amintirilor din copilărie și a vechilor tradiții din Hesse, ținutul ei natal. Și cu toate că îl serba la Ierusalim, la doi pași de însuși locul Nașterii Domnului, pentru ea Crăciunul rămânea o sărbătoare europeană.Read more…

O catedrală gotică „adevărată”

Stilul gotic a fost în uz cam între 1200 și 1600. Dintre construcțiile obișnuite, case de locuit etc., s-au păstrat foarte puține, cele mai multe au fost demolate sau „modernizate”; s-au păstrat mai ales locașuri de cult. Dar în timpul Revoluției Franceze, furia poporului s-a întors, printre altele, împotriva corupției clerului: preoți au fost măcelăriți, biserici au fost vandalizate și chiar distruse. Iar după revoluție, biserica catolică a rămas cu mai puțini adepți și cu mai puține fonduri. Astfel unele locașuri de cult, chiar dacă scăpaseră de furia revoluționară, nu mai erau folosite. La începutul secolului al XIX-lea, Sainte-Chapelle, de exemplu, servea ca arhivă a Palatului de Justiție de alături. Fără a mai fi întreținute, clădirile cădeau încet-încet în ruină. A dispărut chiar interesul pentru arta gotică. La modă erau imitațiile unor temple grecești, ca de exemplu La Madeleine. Arta gotică era văzută ca învechită, „demodată”. Dar iată că după Revoluția din 1830, noul monarh, Louis Philippe, a înțeles că această situație ar duce la o pierdere ireparabilă pentru patrimoniul țării și a instituit pentru prima dată o comisie a monumentelor istorice. Postul de inspector general îl ocupa scriitorul Prosper Mérimée, creatorul personajului Carmen (care a stat la baza operei cu același nume). Comisia putea genera interes public, putea obține fonduri, dar nu prea exista nimeni care să aibă cunoștințele necesare pentru a face restaurarea. Și aici a apărut ca prin miracol Eugène Viollet-le-Duc. Era omul potrivit la locul și la timpul potrivit.Read more…

De ce a murit Irod cel Mare?

Răspunsul cel mai scurt ar fi „pentru că nu l-a mai răbdat pământul”.  Dar nu despre asta mi-am propus să scriu, ci despre moartea tiranului și cauzele ei. Fără îndoială că regele Irod (Herod, Herodes sau Hordus) a fost una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei evreiești.  Nu din întâmplare a fost numit „cel Mare”, a avut într-adevăr realizări excepționale.  În cei peste treizeci de ani în care a domnit ca vasal al Romei, Iudeea s-a bucurat de pace și prosperitate.  La porunca lui Irod s-au făcut construcții cu adevărat mărețe.  Templul din Ierusalim a fost refăcut și ceea ce numim astăzi Zidul Plângerii a fost ridicat ca un zid de sprijin al esplanadei pe care se afla templul.  Apoi a construit și câteva cetăți, printre care Masada și Herodion. Proiectul său cel mai ambițios este Cezareea, un întreg oraș dedicat lui Cezar Augustus, complet cu amfiteatru și hipodrom, cu un apeduct de 16 km care aducea apă de izvor de pe muntele Carmel și, mai ales, cu unul dintre cele mai mari porturi ale vremii sale.  Cezareea a fost capitala provinciei în perioada romană și apoi bizantină, până la cucerirea musulmană. Dar Irod a fost detestat de supușii săi.  Era un tiran, u  n om de o cruzime rar întâlnită, un adevărat Stalin al antichității.  A omorât-o chiar pe soția sa preferată (din zece!) și trei din fiii săi sub pretextul că ar fi uneltit împotriva lui. Read more…

Pe urmele împăratului Wilhelm al II-lea și ale lui Herzl

Am văzut în articolul trecut că împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, însoțit de soția sa, împărăteasa Augusta Victoria, a făcut o vizită oficială la Ierusalim în toamna anului 1898, iar Herzl a profitat de ocazie pentru a-i cere sprijinul în proiectul de a crea un stat evreiesc modern în Palestina otomană.  Au trecut de atunci 126 de ani, o perioadă foarte lungă, dacă ne gândim că Ierusalimul nou, cel din afara zidurilor cetății, abia dacă are ceva mai mult de un secol și jumătate.  În aceste condiții m-am întrebat în ce măsură mai există locuri care amintesc de evenimentele din 1898.  Și în mod surprinzător mai există chiar foarte multe. Breșa din zid făcută cu ocazia intrării triumfale a cuplului imperial în Orașul Vechi există și astăzi.  Unii disprețuiesc trufia împărătesei care a dispus să se dărâme zidul pentru ca ea să poată intra cu trăsura.  Dar nu e chiar așa.  Poarta Jaffa, ca toate porțile medievale, nu a fost făcută pentru comoditatea trecătorilor, ci pentru apărare.  Trecerea este îngustă și cotită, ca un tunel în formă de L, astfel ca dușmanul care încearcă să o ia cu asalt să se lovească de un perete.  Chiar dacă împărăteasa ar fi coborât din trăsură, breșa în zid tot trebuia făcută, pentru că un alai de sute de persoane nu ar fi încăput pe poartă.  Ea folosește până astăzi ca intrare pentru mașini.Read more…

Ultima oră: Ierusalim, 7 noiembrie… 1898

Tocmai se încheie una din săptămânile cele mai tumultuoase din istoria recentă a Ierusalimului: vizita majestății sale împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, însoțit de soția sa, împărăteasa Augusta Victoria, și de o suită de cca 200 de persoane.  Acesta a fost apogeul vizitei oficiale a cuplului împărătesc în Imperiul Otoman.  Călătoria de peste o lună a început, desigur, la Istanbul, unde au avut loc convorbiri cu sultanul Abdul-Hamid al II-lea, pentru a întări relațiile de prietenie dintre cele două țări.  Dar se poate spune că această călătorie a avut și un scop… turistic, încheindu-se cu o expediție în Levant.  Iată itinerarul parcurs de cuplul imperial: au venit cu yachtul la Haifa, au continuat cu trăsura la Jaffa, Ierusalim și Betleem.  Apoi de la Jaffa au continuat cu yachtul la Beirut, iar astăzi urmează să ajungă cu trenul la Damasc… În acest context ar trebui să-l menționăm și pe dl Theodor Herzl – poate că unii cititori și-l amintesc din relatările noastre din vara trecută, de la Congresul Sionist de la Basel.  (Un al doilea a avut loc în vara aceasta.)  El propovăduiește întoarcerea evreilor în patria lor istorică și construirea unui stat modern în ceea ce astăzi este o provincie otomană destul de înapoiată. Cum sultanul a refuzat net cererea lui Herzl de a crea un stat evreiesc, acesta s-a gândit să-l roage pe împăratul german să intervină…Read more…

Cât de vechi este iudaismul?

Precum am văzut în seria intitulată „Biblia dezvăluită”, ideea de monoteism a apărut odată cu reformele regelui Ezechia pe la 700 î.e.n., a prins putere odată cu apariția Deuteronomului, pe vremea regelui Iosia pe la 620 î.e.n., iar Biblia Ebraică a fost definitivată de Ezra Scribul în 458 î.e.n.  (Ideea nu a fost chiar originală.  Și faraonul Akhenaton a încercat să introducă monoteismul în Egipt – dar asta fost cu multe secole mai devreme, pe la 1350 î.e.n.  Ideea nu a prins rădăcini și a fost respinsă după moartea lui.)  Și totuși în templul lui YHW din Elefantina se mai practica politeismul chiar și după definitivarea Bibliei.  Oare există vreo explicație? Am căutat răspunsul în cercetările arheologului Yonatan Adler, conferențiar la Universitatea din Ariel și membru în Consiliul național pentru arheologie din Israel.  Știu, și concluziile lui sunt controversate, dar mie mi se par mai convingătoare ca multe altele.  Raționamentul său este următorul: Bineînțeles că arheologia nu poate arăta cum gândeau oamenii într-o anumită perioadă istorică, ea aduce doar informații despre viața lor de zi cu zi prin intermediul obiectelor pe care le-au lăsat în urmă.  Dar în momentul în care legile biblice sunt aplicate pe scară largă, nu se poate să nu rămână obiecte care să ateste acest lucru. Plecăm de la premisa că în perioada romană, în primul secol al erei noastre, iudaismul era deja foarte apropiat de cel modern: se respecta ziua de odihnă (șabat), se țineau sărbătorile și zilele de post, se respectau regulile purității rituale și ale preparării hranei etc.  Știm acest lucru chiar din Noul Testament, dar și din operele unor scriitori contemporani ca Josephus Flavius, Philon din Alexandria etc.Read more…

Pâinea noastră cea de toate zilele… fără gluten

În ultimii ani supermarketul din cartier are tot mai multe produse marcate „fără gluten”.  Da, știam că există boala numită celiachie.  Bolnavii nu suportă gluten (proteina aflată în boabele de grâu, orz și secară), acesta le produce diverse tulburări gastro-intestinale și nu numai.  Dar este o boală genetică, relativ rară (cca 1% din populație), ceea ce nu îndreptățește asemenea cantități de produse.  Părea să fie doar o modă, un moft, până când… Adevărul este că și eu sufeream de anumite probleme digestive și mă tot amăgeam că „o să treacă”, dar nu au trecut și într-o bună zi m-am dus la un specialist.  El m-a consultat, a cerut o serie de analize, dar până una-alta mi-a propus să încerc timp de o săptămână un regim fără gluten. – Cum??  Să renunț la pâine??  Să nu mai vorbim de prăjituri, paste făinoase…  Ce o să mănânc?? – Rondele de orez, mi-a răspuns specialistul imperturbabil. Mi-am luat inima-n dinți și am încercat.  Analizele au ieșit perfect, nu am celiachie, și totuși continui să mănânc fără gluten și mă simt incomparabil mai bine.  Între timp, printre cunoștințele mele am descoperit deja patru persoane care au trecut prin experiențe asemănătoare și țin regim fără gluten.Read more…

Mănăstirea din Valea Crucii

Îmi amintesc de una din primele noastre călătorii la Londra.  Stăteam în gazdă (bed and breakfast).  Într-o seară ne-am întors obosiți și i-am povestit gazdei:
– Azi am vizitat Parlamentul.  Am fost și înăuntru.  Ce frumos este!
– Zău?  Eu stau de cincizeci de ani la Londra și încă nu am văzut Parlamentul pe dinăuntru. Și eu stau de cincizeci de ani la Ierusalim, am trecut de nenumărate ori pe lângă Mănăstirea Sfintei Cruci, poate a venit timpul să o vizitez? Și nu că ar trece neobservată!  Este o cetate impunătoare, se vede că e foarte veche.  Până acum un secol se afla în afara orașului, de aceea avea într-adevăr nevoie de ziduri de apărare.  Dar cum Ierusalimul a crescut, acum se află aproape de Parlament (Knesset), Muzeul Israel, campusul Universității.  Este o zonă cu multă verdeaţă, un loc ideal de plimbare și, datorită mănăstirii, zona a primit numele de Emek Hamațleva (Valea Crucii). Locul unde s-a construit mănăstirea nu a fost ales la întâmplare: după tradiție, acolo a crescut copacul din care romanii au făcut crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.  Sf. Elena l-a aflat cu trei secole mai târziu printr-o revelație divină. Read more…

La băi

Efectul benefic al apelor termale și minerale a fost cunoscut încă din antichitate – ajunge să ne gândim la Vichy, la Bath sau la Băile Herculane.  Se știe că o baie caldă dă o senzație plăcută, relaxează, dar dacă o fi având într-adevăr un efect terapeutic?  Se poate, dar o dovadă absolută nu s-a găsit nici până astăzi.  Cam același lucru se poate spune și despre consumul de ape minerale.  Și totuși… Perioada de înflorire a băilor a început în a doua parte a secolului al XVII-lea.  Marchiza de Sévigné a fost la Vichy în 1676 și a povestit că băile au vindecat-o de reumatism.  Tot în același an, un medic din Bath a publicat o broșură despre proprietățile curative ale izvoarelor minerale și termale locale.  Astfel a apărut o nouă „modă”: lumea bună a început să meargă la băi.  Desigur că mulți au lăudat virtuțile apei, dar să nu uităm că acesteia i se adăuga schimbarea de decor, atmosfera de vacanță, odihna.  Atmosfera de la băi îmi amintește de romanul Northanger Abbey, scris de Jane Austen (1775 – 1817).  Ea însăși a trăit o vreme la Bath și descrie foarte convingător viața mondenă, plimbările, concertele, seratele, dar mai ales importanța de a vedea și a fi văzută pentru a face „o partidă bună”. Cu timpul moda băilor s-a răspândit în întreaga Europă și chiar mai departe. Read more…

Înaltă trădare la curtea Angliei?

După cum am văzut în articolul despre Licoricia din Winchester https://baabel.ro/2022/07/o-femeie-de-afaceri-in-anglia-medievala/, evreii au fost izgoniți din Anglia în 1290 și nu au revenit decât prin 1650, cu permisiunea lui Oliver Cromwell.  Adică timp de vreo trei secole și jumătate în Anglia nu a mai călcat picior de evreu?  De fapt nu e chiar așa.  Când evreii din Peninsula Iberică au fost siliți să se convertească sau să plece, evident Anglia nu i-a primit.  Dar printre cei convertiți și urmașii lor, au fost unii negustori, medici etc. care s-au stabilit în Anglia.  Erau creștini cu acte în regulă, deci nu era niciun motiv să nu fie primiți.  În timpul domniei lui Henric al VIII-lea, la Londra trăiau vreo 100 de „creștini noi” care practicau în taină iudaismul.  Când Henric al VIII-lea a trecut la protestantism, aceștia au făcut la fel, ca supuși de nădejde ai Angliei.  Faptul că erau evrei era „secret”, dar despre mulți se știa…  Unul dintre aceștia, venit în Anglia la începutul domniei reginei Elisabeta I, a fost doctorul Roderigo Lopez (1517 – 1594). Așa cum se întâmpla deseori, era fiul unui medic și chiar unul de renume, medicul regelui Portugaliei.  În 1498, când evreii portughezi au fost puși în fața alegerii de a se converti sau de a părăsi țara, familia a ales să se convertească, astfel că Roderigo s-a născut deja „creștin”.  A studiat la Coimbra și a început să practice medicina, dar cum Inchiziția îl bănuia că practică pe ascuns iudaismul, a decis că era mai bine să se facă nevăzut – și în 1559 s-a stabilit în Anglia.  A trecut la protestantism și a început să lucreze ca medic. Fiind un medic bun, a făcut o carieră strălucită.  A fost angajat întâi la St Bartholomew, cel mai vechi spital din Londra și cu timpul și-a format o clientelă printre oamenii cei mai de seamă ai vremii, chiar și printre apropiații reginei Elisabeta…Read more…

Mai mult, mai repede, mai bine

Dacă nu mă înșală memoria, aceasta era deviza stahanoviștilor, a întrecerii socialiste…  Bla, bla, bla!  Dar nu este mai puțin adevărat că în viața fiecăruia dintre noi apar momente în care am vrea să ne depășim limitele, să realizăm mai mult.  Mie mi s-a întâmplat în timpul pregătirii pentru bacalaureat și mai ales pentru admitere.  Oare există „ceva” care mărește capacitatea cognitivă, puterea de muncă, să pot învăța încă o oră fără să adorm? Pe atunci se făcea reclamă la un medicament-minune, Glutacid, care conținea acid glutamic.  Eram pe punctul să-l cumpăr, când tata m-a oprit.  Ce este acidul glutamic?  Este un aminoacid aflat în toate proteinele, deci o simplă omletă furnizează o cantitate mai mult decât suficientă.  Mai mult, nu este nici măcar un aminoacid esențial, la nevoie organismul știe să și-l facă singur, deci la orice om care se hrănește normal, el nu poate lipsi.  De atunci m-am obișnuit să privesc cu o oarecare neîncredere medicamentele-minune. În natură există totuși substanțe care înviorează și tonifiază: cafeina (din cafea), teofilina (din ceai) și teobromina (din cacao), dar pe mine nu mă prea convinge.  Nu-mi amintesc să fi observat vreodată ca ciocolata să acționeze ca medicament.  Chiar dacă un ceai verde puternic are un oarecare efect, de obicei ca stimulent se folosește cafeaua, dar nici aici efectul nu e foarte pronunțat și variază de la o persoană la alta – eu pot să beau seara cafea și apoi să dorm buștean.  Ar fi nevoie de ceva mai puternic.Read more…

Să călătorim… cu degetul pe hartă

Dacă îmi amintesc bine, acestea erau cuvintele dlui Brândușe, profesorul nostru de geografie care ne-a fost și diriginte.  Odihnească-se în pace!  La drept vorbind, pe atunci nici nu prea erau alte opțiuni.  Îmi amintesc că atunci când am părăsit România aveam 20 de ani și eram obsedată de călătorii.  Am călătorit destul de mult prin Europa, am făcut și două excursii mai lungi, în SUA și în China, dar tot mai mult îmi plăcea să-mi petrec vacanța într-un loc cunoscut: întâi la bunici, apoi la socri sau la Praga, unde am fost de nenumărate ori.  Aș mai adăuga și un sat din Pădurea Neagră, unde părinții mei obișnuiau să-și petreacă vacanțele și am fost și eu de câteva ori. În ultima vreme prefer călătoriile virtuale.  Armchair tourism.  Nu trebuie să-mi bat capul cu detaliile tehnice, doar să mă așez comod și să privesc ce au văzut alții.  Parcă în viața reală aș fi ajuns vreodată în Costa Rica sau în Patagonia?  Sau chiar numai „la doi pași”, în Liban sau în Siria?  Dar iată că nu demult am avut o surpriză: un vlog de călătorie m-a luat la… Lupeni!  Am revăzut chiar casa bunicilor mei!!  Bunicii au plecat în Israel în 1966 și de atunci multe s-au schimbat.  Orașul a crescut, dar și anii au lăsat urme, ce părea atunci nou și strălucitor e acum destul de jerpelit…  Dar nu contează.  Cu un mic efort de imaginație m-am revăzut în locurile copilăriei mele. În 1956, când bunicul a împlinit 60 de ani, și-a pierdut postul din Timișoara.  Dar el nu voia să se pensioneze și a acceptat un post la Lupeni.  Era probabil singurul dermatolog din oraș..Read more…

Căldură mare

„O să fie bine și la vară cald” obișnuia să spună tatăl meu, adică „nu te necăji, totul se va rezolva”.  Dar cum tata nu mai e printre noi de peste treizeci de ani, mă îndoiesc că avea în vedere încălzirea globală și căldurile din zilele noastre.  Fiica mea, care trăiește lângă Marea Mediterană, chiar nu se necăjește.  La ea aerul condiționat funcționează fără oprire vreo șase luni pe an și nimeni nu se miră. Până la un punct îi dau dreptate.  Uneori este atât de cald, încât nu avem încotro.  Dar dacă toată lumea ar vrea să stea la aer condiționat, întreg globul pământesc nu ar putea furniza suficientă energie – oricum, un procent tot mai mare al consumului global de energie este folosit pentru răcire.  Iar aerul condiționat este o sabie cu două tăișuri.  Căldura din case e scoasă în stradă, astfel că orașele se încălzesc și mai mult.  Producerea energiei este însoțită de cantități enorme de bioxid de carbon care accelerează încălzirea globală.  Iar dacă agenții frigorifici se eliberează în atmosferă, ei au un puternic efect de seră.  Deci, oricum am privi problema, aerul condiționat este problematic.  Oare se poate și altfel?  Da.  Dar în societatea modernă această artă se pierde treptat.  Aș vrea să prezint diverse strategii de răcire bazate pe un consum minim de energie – unele cunoscute de toată lumea, altele chiar foarte originale, dezvoltate de popoare care trăiesc în zone cu climă caldă. Deci pentru a ne bucura de o temperatură cât de cât suportabilă în casă, avem două posibilități: să limităm încălzirea și să încercăm să ne răcim locuința.Read more…

Caracatițe pentru bebeluși

Aoleu!  Caracatițe!?  De ce tocmai caracatițe??  Mie mi-e frică de caracatițe – și nu numai mie!  În țările scandinave exista o legendă medievală despre un monstru marin numit Kraken, o caracatiță uriașă, înspăimântătoare, care era în stare să răstoarne corăbii.  Și poate că nu e numai o legendă, se cunosc exemplare care măsoară până la 18 metri…  Se pare că Jules Verne s-a inspirat de acolo atunci când a conceput caracatițele uriașe care au atacat submarinul căpitanului Nemo din 20.000 de leghe sub mări.  În orice caz, în copilărie, când am citit cartea, am avut coșmaruri… Dar caracatițele pentru bebeluși nu sunt nici pe departe atât de înspăimântătoare, din contră…  Sunt niște păpuși croșetate, cam de o palmă.  Eu am aflat despre ele acum vreo 2-3 ani.  De la o vreme, oricând are o clipă liberă, fiica mea croșetează caracatițe.  Sunt atât de simpatice, încât soțul meu a cerut una drept cadou de ziua lui (chiar dacă a depășit oarecum vârsta!) și acum păpușa atârnă pe lampa de noapte, deasupra patului. Originea acestei idei nu este foarte clară, se știe doar că ea a apărut în Danemarca în 2013.  Se pare că personalul secției de terapie intensivă pentru prematuri a spitalului universitar din Aarhus avea probleme cu bebelușii din incubatoare care erau neliniștiți și nu odată apucau cu mânuțele și trăgeau de tuburile care îi conectau la aparate.  O asistentă căreia îi plăcea lucrul de mână a croșetat o păpușică cu mai multe tentacule și a pus-o în incubator, lângă un bebeluș prematur.  Și să vezi minune: în loc să apuce tuburile, bebelușul a apucat păpușa.Read more…

Colonia evreiască din insula Elefantina

Vorbind de diaspora evreiască, ne gândim de obicei la distrugerea Ierusalimului de către romani (70 e.n.) și exilarea majorității populației.  Adevărul este că diaspora evreiască exista deja cu secole în urmă.  Invazii dușmane, foamete sau răscoale înăbușite au făcut ca mulți localnici să fugă.  Au fost și unii care s-au stabilit pe pământuri străine din motive economice, alții au optat să nu se întoarcă după exilul din Babilon.  Una dintre primele așezări evreiești din afara granițelor istorice a fost cea din insula Elefantina din Egipt. Elefantina face parte dintr-un grup de insule aflate pe cursul superior al Nilului, imediat după barajul de la Assuan.  Se presupune că numele ei vine de la forma alungită și curbată, ca un colț de elefant, sau poate de la stâncile de pe țărm, care arată ca niște elefanți.  Insula Elefantina a avut dintotdeauna o mare importanță pentru egipteni.  Pe de o parte, fiind la limita sudică a Egiptului antic, era nevoie de o garnizoană permanentă care să păzească granița și să oprească eventuale incursiuni vrăjmașe.  Pe de altă parte, insula avea și o mare importanță religioasă.  În credința egiptenilor, sub insulă se aflau două peșteri de unde veneau apele care produceau revărsările.  Acolo sălășluia zeul Khnum, cel cu cap de berbec, care păzea apele Nilului, împreună cu Satet, zeița războiului, protectoarea țării, și fiica lor, Anuket, personificarea revărsărilor dătătoare de viață ale Nilului.  Nu este de mirare că de-a lungul timpurilor, pe insulă au fost ridicate numeroase temple.  Săpăturile arheologice durează de peste un secol, se cunosc nenumărate texte scrise, astfel încât istoricii au o imagine destul de clară despre situația de pe insulă.Read more…

Cinema Esther

Adesea scriu despre Ierusalimul de altă-dată, dar acum a dori să prezint o filă din istoria orașului Tel Aviv.  Întâmplarea a făcut că un coleg al soțului meu să vină în Israel și să stea câteva zile la Tel Aviv – un pretext cât se poate de nimerit să dăm o raită și să îl vizităm.  Până când cei doi au avut niște discuții de specialitate, eu m-am plimbat prin holul hotelului – și nu m-am plictisit deloc.  Așa un hotel n-am mai pomenit!  E un adevărat muzeu.  Este vorba de hotelul Cinema din Piața Dizengoff. Locul însuși are în ochii mei un farmec aparte.  Am mai scris despre Piața Dizengoff. Este, cred, singura piață din lume construită în întregime în stil Bauhaus și formează un tot unitar.  Una din clădirile care o înconjoară este hotelul Cinema.  Ea adăpostea cel mai elegant cinematograf din Tel Avivul anilor 1940: Cinema Esther.  Nemaifiind rentabil, cinematograful a fost închis în 1992.  Actualul proprietar, Danny Goldsmith, a moștenit clădirea de la bunicii săi.  El a renovat-o și a reamenajat-o ca hotel. Și pentru a desăvârși impresia de cinematograf, în hol, pe perete, se află un ecran unde rulează fragmente din filme vechi și după cea mai bună tradiție americană, spectatorii sunt tratați cu popcorn. Read more…

Migdal, pe malul Mării Galileii

Articolul pe care l-am scris despre vizita lui Moshe Novomeysky în Palestina otomană, în 1911, a avut unele urmări neașteptate.  Mi-a rămas în amintire vizita pe care a făcut-o la prietenul său Glikin din colonia Migdal, căldura infernală, țânțarii…  Am fost și eu la Migdal acum vreo trei ani, am petrecut un sfârșit de săptămână într-un apartament de vacanță și a fost foarte plăcut și confortabil – e drept că era iarna – dar oricum, în zilele noastre, cu aer condiționat, nu mai e același lucru… Nu știam că acolo s-au făcut printre primele culturi de grepfrut, știu doar că fructul cules din grădina casei de vacanță a fost cel mai bun pe care l-am mâncat vreodată. Despre istoria locului nu știam mare lucru, dar cum am o vecină originară din Migdal, i-am povestit ce citisem și am întrebat-o cum își amintește ea viața la țară și dacă numele de Glikin îi spune ceva.  Desigur!  Bunicul ei s-a stabilit la Migdal la începutul anilor 1920 și a cumpărat pământul de la Moshe Glikin.  Iar condițiile de viață din copilăria ei erau perfect suportabile.  Te obișnuiești… După această conversație m-a prins curiozitatea, oare ce mai pot afla despre Moshe Glikin și despre colonia Migdal?Read more…