ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Revin la prietena mea Hanna și la povestea despre familia ei care a fugit în Elveția în 1942, reușind în felul acesta să supraviețuiască. https://baabel.ro/2021/09/hanna De atunci ne-am mai întâlnit de multe ori și am discutat câte-n lună și în stele…Într-una din zile mi-a spus, plină de mândrie: Hava, azi am avut inspirație! Mă gândeam la copilăria mea, la părinți, și deodată am simțit nevoia să-mi aștern gândurile pe hârtie (adică pe telefonul mobil). Iată rezultatul:Read more…
Am mai amintit acest subiect, când povesteam despre unchiul mamei mele, care a petrecut anii celui de al Doilea Război Mondial ca refugiat la Shanghai. https://baabel.ro/2018/08/evreii-din-shanghai/ A existat și o comunitate la Harbin, în Manciuria, de evrei refugiați din fața prigoanei țariste, sau stabiliți acolo odată cu linia ferată, la începutul sec. XX. Dar ei nu pot fi numiți evrei chinezi, pentru că aceste comunități au fost doar temporare. Adevărații evrei chinezi au trăit la Kaifeng timp de peste un mileniu, rezultând un adevărat sincretism între cele două culturi. Despre originea lor circulă felurite teorii și legende, dar documente tangibile despre prezența evreilor în China există „numai” de prin sec. al VIII-lea, din timpul dinastiei Tang. Ei au venit ca negustori din Persia, de-a lungul Drumului Mătăsii. Într-o oază din vestul Chinei, o stație de pe Drumul Mătăsii, s-a găsit o scrisoare păstrată acum la British Library. https://blogs.bl.uk/asian-and-african/2020/06/an-eighth-century-judaeo-persian-letter-from-dandan-uiliq.html În ea, un negustor evreu se adresează unui confrate în legătură cu niște oi pe care vrea să le vândă, menționează și niște țesături și o comandă pentru o harpă. Scrisoarea este scrisă pe hârtie (care pe atunci se fabrica numai în China), în limba iudeo-persană (persana veche, scrisă cu litere ebraice). Read more…
După cum am văzut nu demult, prima reprezentare grafică a Ierusalimului care s-a păstrat până în zilele noastre datează din perioada bizantină și se află pe mozaicul de la Madaba, în Iordania. Chiar dacă harta este schematică și rezoluția este foarte mică (un „pixel” sau o piesă de mozaic măsurând în jur de 1 cm2), e clar că artistul cunoștea orașul și reprezentarea este suficient de fidelă pentru a o folosi drept ghid pentru o plimbare. De atunci s-au mai făcut sute și mii de hărți. Biblioteca Națională a Israelului posedă colecție foarte bogată de hărți mai vechi și mai noi ale Ierusalimului, ale Țării Sfinte și ale Orientului Apropiat în general, precum și atlase, vederi panoramice, vechi ghiduri turistice și cărți de călătorii din această regiune. Este cea mai bogată colecție de acest gen din lume. Read more…
De data aceasta aș vrea să-mi invit cititorii pe urmele celor 1001 de nopți, așa cum mi le amintesc din copilărie, istorisite de Eusebiu Camilar… Nu mă refer însă la Șeherezada și la Riar Șah, ci la curtea legendarului Harun al-Rașid, la Califatul Abbasid cu capitala la Bagdad. În sec. al IX-lea Bagdadul era unul din marile centre ale culturii, comerțului și navigației. La curtea din Bagdad trăia un mare cărturar, numit Ibn Khordadbeh (820-912). Era directorul poștelor, al informațiilor și al poliției, omul de încredere și confidentul personal al califului. A lăsat posterității câteva cărți, cea mai importantă fiind Kitab al-Masalik wa al-Mamalik (Cartea drumurilor și a ținuturilor), un compendiu despre diversele popoare care locuiau în Califatul Abbasid și mai ales despre drumurile comerciale și stațiile caravanelor care îl străbăteau. Este nu numai un document important despre geografia și cultura Califatului, ci și principala sursă de informație despre radhaniți. Read more…
În farmacie nu mai lucrez, m-am pensionat, dar deformația profesională nu dispare peste noapte. Rădăcina ebraică RKH רקח)) are ceva ambiguu. RoKeaH = farmacist, liRKoaH = a prepara, beit miRKaHat = farmacie (în traducere exactă ar fi „casă de preparate”), dar miRKaHat poate avea mai multe înțelesuri: preparat, amestec, sau… dulceață! În zilele noastre mă ocup mai degrabă de dulcețuri decât de medicamente, dar continui să văd lucrurile cu ochi de farmacistă. Tocmai am preparat o cremă de lămâie, o rețetă tradițională engleză, pentru care experiența dobândită în farmacie mi-a fost de mare folos. Read more…
În Europa medievală islamul era destul de puțin cunoscut, trezind mai ales reacții de ostilitate și de teamă. Nu e de mirare. Răspândirea fulgerătoare a islamului s-a făcut cu sabia: „Convertește-te, sau te omor!” (În secolul XX avea să devină: „Proletari din toate țările, uniți-vă, sau vă împușc!”). Mai târziu islamul le amintea europenilor de cruciade, de Reconquista spaniolă… Cel mai bun exemplu se află chiar la noi. Istoria Țărilor Române până în sec. al XIX-lea ar putea fi rezumată în patru cuvinte: „am luptat cu turcii”. Ciocnirea dintre lumea creștină și cea musulmană. Situația s-a schimbat radical la sfârșitul sec. al XVIII-lea. Iluminismul și apoi romantismul au adus cu ele curiozitatea, fascinația, admirația, urmată de încercarea de a înțelege islamul. Romantismul căuta să accentueze splendoarea islamului și să amintească Europei cât de mult îi datorează islamului și implicit și iudaismului. Romanticii subliniau faptul că evreii au jucat și ei un rol de seamă la înflorirea civilizației islamice atât de admirate.Read more…
Albă ca Zăpada și cei șapte pitici a fost primul și cel mai cunoscut film de animație lansat de Walt Disney. Premiera a avut loc în 1937, când Germania nazistă se afla în culmea puterii. Filmul se bazează pe un basm german al Fraților Grimm, și totuși el nu a rulat în Germania. La început motivul nici măcar nu era unul ideologic, era urmarea unei simple neînțelegeri financiare între Studiourile Walt Disney și compania de distribuție germană. Bineînțeles că în anii următori ostilitatea dintre cele două țări s-a intensificat și Germania a boicotat tot ce venea din SUA. Totuși filmul era cunoscut în Germania, cel puțin într-un cerc restrâns. Se spune că Goebbels era un mare admirator al filmului și chiar dorea să înființeze în Germania un studio de filme animate, pe care să-l folosească apoi în scop de propagandă. Însuși Hitler îl admira pe Walt Disney și în special Albă ca Zăpada – printre lucrurile lui au fost găsite două afișe al filmului. Totuși Hitler nu cunoștea limbi străine, cum a reușit să-l înțeleagă? Cu toate că filmul nu a fost difuzat în Germania, a existat o versiune sincronizată în limba germană. Ea a apărut în 1938 cu titlul Schneewittchen und die sieben Zwerge..Read more…
Unul din primele lucruri pe care le-am făcut când m-am pensionat a fost un abonament la piscină. Pe lângă sport, care sigur nu strică, am avut și plăcerea să cunosc tot felul de oameni, printre care și pe Hanna. E o doamnă ceva mai în vârstă ca mine, cu interese apropiate de ale mele și când ne întâlnim, stăm la taifas cu multă plăcere. Într-o zi mi-a povestit că familia ei era originară din Germania și că tatăl ei a fost scriitor. Vorbele ei mi-au stârnit curiozitatea. Despre cărțile lui nu am găsit prea mare lucru pe internet, probabil că nu era unul din reprezentanții de seamă ai literaturii germane. În schimb, dând o căutare despre autor, Leo Ermann, am găsit povestea salvării familiei în timpul celui de al Doilea Război Mondial, precum și numeroase fotografii. Aveam multe întrebări, așa încât ne-am așezat la o cafea, să discutăm pe îndelete. Ea mi-a adăugat diverse amănunte care le completează pe cele publicate pe internet. Iată deci povestea ei.Read more…
Se spune că doi evrei au trei păreri politice. Într-adevăr societatea evreiască este foarte fragmentată. Există nenumărate grupări și sub-grupări, ale căror membri adesea pot fi identificați după ținuta vestimentară: ortodocși și ultra-ortodocși, hasidim (și printre altele și oameni „normali”). Unii evrei aparțin tradiției germane (așkenazim), alții tradiției spaniole (sfaradim) sau celei orientale (mizrahim). Începând din sec. al XIX-lea au apărut felurite curente inovatoare, care își propuneau adaptarea practicii religioase la viața modernă. Dar toate acestea au un lucru în comun: ele se bazează atât pe Tora – primele cinci cărți ale lui Moise – cât și pe tradițiile orale, care au fost interpretate și codificate de rabini în Talmud – iudaismul rabinic, obișnuit. De-a lungul istoriei au apărut însă și secte disidente care respingeau învățăturile rabinilor, bazându-se exclusiv pe Tora. O asemenea sectă, care mai există și în zilele noastre, sunt karaiții. Numele sectei se bazează pe rădăcina ebraică קרא KRA = a citi, deci cei care citesc. Originile karaismului sunt destul de greu de stabilit, pentru că există o mulțime de ipoteze. Read more…
Iar mi s-a întipărit în minte un nume ciudat: Abdallah Cohen. Abdallah înseamnă „robul lui Allah”, iar Cohen denotă un urmaș al tagmei preoțești israelite din antichitate. Adică cum? E musulman sau evreu? Nici una, nici alta! E un tânăr simpatic, bine educat, de lângă Nablus (Sihem-ul biblic, în ebraică Șhem), în Cisiordania. Din păcate nu-l cunosc personal, dar am citit câteva interviuri pe care le-a acordat și am vizionat un reportaj, pentru că de la o vreme el a devenit purtătorul de cuvânt al comunității sale etnice și religioase – samaritenii. Mulți cititori se vor gândi la pilda bunului samaritean (Luca 10: 30-37). Este posibil că samaritenii de atunci mai există? Da, dar acest lucru este aproape un miracol – o comunitate veche de aproape 3000 de ani, ei au avut atât de mult de suferit de-a lungul istoriei, încât la începutul sec. XX erau pe cale de dispariție. Dar ei își păstrează cu înverșunare tradițiile și în ultima vreme comunitatea începe să se refacă, numărând în jur de 800 de suflete, dintre care o parte locuiesc în Cisiordania, lângă Nablus, și o parte în Israel, la Holon. Cine sunt de fapt samaritenii și de unde se trag? Depinde pe cine întrebi. Read more…
A fost odată… sau mai precis a fost în anii 1880. În cetatea Karak de pe actualul teritoriu al Iordaniei s-a iscat o ceartă între minoritatea creștină și locuitorii musulmani. (Da, la Karak mai trăiește și azi una din cele mai vechi comunități creștine din lume. Karak a fost episcopie bizantină și apoi cetate cruciată.) O parte din creștini au părăsit orașul, stabilindu-se la Madaba, nu departe de Amman. Stăpânirea otomană le-a permis să-și ridice o biserică nouă, dar numai cu condiția să fie pe ruinele uneia mai vechi. La Madaba se aflau ruinele unei biserici bizantine și când au început lucrările, au ieșit la lumină rămășițele unui mozaic. Părintele Cleophas, trimis de Patriarhatul Grec Ortodox din Ierusalim, a înțeles imediat că se afla în fața unei descoperiri unice și a făcut prima copie, pe hârtie milimetrică. Mozaicul, datat între 542 și 570 e.n., reprezintă o hartă detaliată a regiunii, din Liban și până la delta Nilului. La origine măsura cca. 21 X 7 m, dar s-au păstrat numai fragmente.Așa cum se cuvine, în centru se află harta cetății Ierusalimului (cca. 50 X 80 cm). Cel puțin din ce se știe până acum, aceasta este cea mai veche reprezentare grafică a Ierusalimului. Read more…
Cititorii mei fideli vor ști despre cine e vorba, celorlalți le recomand să (re)citească articolul meu pe această temă. https://baabel.ro/2020/12/moses-wilhelm-shapira-savant-sau-sarlatan/ Disputa dacă manuscrisul găsit de Shapira este autentic sau nu, continuă până în ziua de astăzi și în articolul meu afirmam că ea va putea fi tranșată doar dacă manuscrisul va fi găsit și va fi datat cu carbon radioactiv. Numai că i s-a pierdut urma de peste o sută de ani, când ultimul lui posesor a murit fără moștenitori. Poate că va mai apărea cândva, din vreo colecție particulară, dar e posibil ca oameni neștiutori să-l fi aruncat demult la gunoi… După alte păreri ar fi pierit într-un incendiu. Au rămas doar câteva copii, părerile experților contemporani (anii 1880), precum și documente ale vremii. Mărturisesc că speram ca manuscrisul să fie autentic, și nu numai eu…Și iată că în martie 2021 a apărut o carte care încearcă să dovedească doar pe baza materialului existent că manuscrisul este autentic, că provine din perioada Primului Templu (înainte de 586 î.e.n.) și că este cea mai veche versiune cunoscută a Deuteronomului, (Sefer Dvarim), a cincea carte a Vechiului Testament. Este The Valediction of Moses – a Proto-Biblical Book, scris de Idan Dershowitz, profesor de Studiu și Exegeză a Bibliei Ebraice de la Universitatea din Potsdam, Germania.Read more…
Alexander Salmon s-a născut în 1820. Tatăl lui, John Solomon, avea o prăvălie de legume și fructe la Londra, în Piccadilly. (Unii biografi presupun că ar fi fost fiul unui bancher sau al unui rabin, și chiar povești și mai fanteziste, de pildă că ar fi fost un ocnaș evadat! Dar se pare că acestea sunt numai speculații.) Cu toate că originile lui erau destul de modeste, Alexander și cei doi frați ai săi au primit o educație bună. Dar afacerile mergeau prost și cei trei tineri au fost nevoiți „să-și caute norocul” în lumea largă. În 1839 au plecat la San Francisco. (Era cu zece ani înainte de vestita goană după aur.) De acolo s-au îmbarcat pe un vas care făcea cursa între San Francisco și Sydney, Australia, trecând prin diferite insule ale Oceaniei. În 1841 Alexander s-a stabilit în insula Tahiti și a făcut o carieră strălucită. Pe atunci Tahiti încă era un stat independent, condus de o dinastie locală. La cârma țării se afla regina Pōmare a IV-a. Read more…
E greu să ne imaginăm un loc mai îndepărtat ca Insula Paștelui. Pierdută în imensitatea Oceanului Pacific, ea se află la 3500 km de America de Sud și la aproape 2000 km de cea mai apropiată insulă locuită. În zilele noastre localnicii o numesc Rapa Nui, dar etnograful francez Alphonse Pinart susținea că numele ei original a fost Te pito o te henua, adică „buricul pământului” sau „capătul lumii”. Un nume mai potrivit nici nu se poate!Insula a fost descoperită de exploratorul olandez Jacob Roggeveen în anul 1722, în Duminica Paștelui – de unde i se trage și numele. Dar când a fost găsită de exploratori, insula era deja locuită de sute de ani. Insula Paștelui a fost ultimul punct unde s-a răspândit omenirea, pornind din Africa. În urmă cu vreo trei milenii, oamenii au ajuns la capătul de sud-est al Asiei și de acolo au colonizat treptat insulele Oceaniei. Cu toate distanțele imense, acest lucru a fost posibil datorită tehnicii de navigare, pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă: catamaranul. Coloniștii își luau cu ei plantele de cultură și animalele domestice și porneau la drum, ocupând insulele una după alta. În Insula Paștelui au ajuns abia în urmă cu vreo 800 de ani. Au colonizat-o și au creat o cultură remarcabilă, mai ales că din punct de vedere tehnologic se aflau în Epoca Pietrei – nu cunoșteau prelucrarea metalelor și oricum în insulă nu ar fi găsit resursele necesare. Și totuși, istoria Insulei Paștelui a fost una tragică.Read more…
Întâmplarea a făcut să dau peste încă un caz care întoarce pe dos paradigma „un om de la noi pleacă într-o țară necunoscută, își relatează aventurile și descrie locurile pe care le-a vizitat”. Este primul caz cunoscut în care un chinez a venit în Orientul Apropiat și în Europa, în sec. al XIII-lea, iar apoi și-a consemnat amintirile. Este vorba despre Rabban Bar Sauma (cca. 1220 – 1294). Rabban… Bar… Numele pare evreiesc, dar nu este. Și totuși există o legătură. Bar Sauma era creștin nestorian, iar numele este în limba siriană, un dialect arameic, unde rabban, la fel ca în ebraică este un termen de respect adresat unui învățat, bar înseamnă fiu, la fel ca în Bar Kochba, iar sauma (ca în ebraică țom) înseamnă post. Rabban Bar Sauma s-a născut în Beijingul de astăzi, în timpul dinastiei Yuan (perioada stăpânirii mongole a Chinei). Provenea dintr-o familie înstărită, de origine mongolă, care practica nestorianismul. La 20 de ani s-a călugărit, devenind apoi învățător. Călătoria, pe care început-o abia la vârsta de 55 de ani, trebuia să fie un pelerinaj la locurile sfinte. L-a luat ca tovarăș pe discipolul său Markos și au pornit spre apus pe Drumul Mătăsii. La fel ca Marco Polo, care a făcut drumul în sens invers în aceeași perioadă, au avut cel puțin avantajul că teritoriile străbătute de Drumului Mătăsii fuseseră unificate de Gingis Han și era o perioadă de stabilitate politică, numită de istorici „Pax Mongolica” Read more…
De-a lungul istoriei, majoritatea oamenilor își petreceau cea mai mare parte a vieții în locul unde se născuseră. Sigur că au fost și excepții: migrațiunea popoarelor, expediții militare, cruciade, pelerinaje, dar călătorii de plăcere, așa cum ne-am obișnuit cu ele în ultimele decenii, sunt un fenomen destul de recent. În loc de a călători ei înșiși, oamenii citeau cu mare plăcere cărți de călătorie. S-ar putea crede că acest gen de literatură a cunoscut o înflorire deosebită odată cu marile descoperiri geografice din sec. XV-XVII, dar nu este așa. Călătoriile italianului Marco Polo au apărut pe la 1300. Cu un secol mai devreme au apărut călătoriile evreului spaniol Benjamin din Tudela. Au fost și multe altele și toate au găsit un public interesat. De fapt lucrările geografilor din antichitate pot fi considerate și ele în aceeași categorie. Toate aceste cărți de călătorie au un element comun: un om „de-ai noștri” pleacă într-o țară necunoscută, își relatează aventurile și descrie locurile pe care le-a vizitat și pe băștinași – care a priori sunt considerați ciudați, primitivi. V-ați putea însă închipui situația inversă, unde cartea să fie scrisă tocmai de un „băștinaș”? Asemenea cărți sunt rarisime, dar ele există. Aș vrea să povestesc despre un asemenea „băștinaș” și despre cartea lui. Au trecut de atunci cel puțin 25 de ani. Aveam un vecin, pensionar, care în tinerețe făcuse parte din corpul diplomatic și fusese staționat în diferite țări, printre care și Peru. Am găsit în biblioteca lui o carte despre incași…Read more…
Cu toate problemele legate de pandemie, în ultima vreme lumea se ocupă mai puțin de alte subiecte – ceea ce nu înseamnă că acestea și-ar fi pierdut din importanță. Rezistența la antibiotice este un asemenea subiect: eficacitatea antibioticelor scade treptat și într-o bună zi omenirea s-ar putea găsi într-o situație mult mai periculoasă ca cea creată de pandemia de COVID 19. Problema este că rezistența microbilor evoluează într-un ritm mult mai rapid decât apariția de antibiotice noi pe piață. Există totuși unele încercări de a produce antibiotice noi și despre una dintre ele aș vrea să vorbesc în acest articol. Este vorba de un proiect de cercetare de la Universitatea din Nottingham (Anglia), bazat pe o colaborare mai puțin obișnuită, între dr. Christina Lee din secția de engleză medievală cu un colectiv din secția de biologie moleculară. Proiectul a fost denumit AncientBiotics, pentru că pornea de la întrebarea ce făceau oamenii înaintea descoperirii antibioticelor. Erau oare absolut neputincioși în fața infecțiilor? Sau poate că totuși…? Răspunsul trebuie căutat în cărțile vechi de medicină. Read more…
Pe internet am descoperit un fapt ciudat: în Brazilia se folosește ca nume de botez… Adonai. Am găsit un arbitru de fotbal, un frizer, un informatician, precum și un atelier de artizanat, un hotel, o școală…Adonai?! Sună ebraic, dar de aproape cincizeci de ani de când stau în Israel nu am auzit așa un nume. Ba da, am auzit! În rugăciunea Șma Israel, Adonai Eloheinu, Adonai ehad. (Ascultă, Israele, Adonai, Dumnezeul nostru, Adonai este unic.) Cuvintele aparțin celei mai fundamentale rugăciuni a iudaismului, comparabilă poate cu „Tatăl nostru”. Nu e de mirare că niciun părinte nu a îndrăznit să-și numească astfel odrasla. V-ați putea închipui situația: „Adonai, ți-ai făcut lecțiile?” „Adonai, astâmpără-te!” E absurd! Site-urile onomastice de pe internet cunosc numele, dar nu dau niciun fel de explicații, spun doar că e un nume foarte rar. Am întrebat o cunoștință, originară din Brazilia. Răspunsul ei: numele apare uneori, mai ales în zone îndepărtate și izolate. De unde să fi cunoscut creștinii de acolo un nume atât de insolit? Răspunsul a venit parcă de la sine: conversos! Poate că numele exista de multe generații în unele familii? E timpul să mă documentez…Read more…
Cernăuți, 1937-38. În frumoasa sală Skala (de pe Str. Schiller, colț cu Str. Veche) era întuneric beznă și cu toate că sala era plină până în ultimul rând, domnea o liniște absolută. Publicul aștepta cu nerăbdare spectacolul susținut de Leibu Levin, un recitator de limbă idiș foarte cunoscut și iubit pe vremea aceea în Bucovina. Publicul își ținea efectiv răsuflarea. Eu priveam ca hipnotizată cortina grea, albastră, care se ridica încet, prea încet. Scena era cufundată în întuneric. Numai razele unei lămpi, așezate pe o măsuță, luminau profilul frapant al artistului. El își îndreptă încet privirea spre public. Părul negru și lucios contrasta izbitor cu fața lui palidă. Între timp degetele lui executau un adevărat dans, care mă încânta. Parcă îl mai văd și acum, după atâția ani. Eram vrăjită de artistul care părea să-i hipnotizeze pe toți cei din jur. Metamorfoza lui era uimitoare. Magia gesturilor și a cuvintelor lui, o poezie de neuitat a lui Lutzki despre ciorba de pește care dădea în clocot, totul avea un farmec irezistibil. Așa mi-a rămas în amintire prima mea întâlnire cu acest mare talent. Atunci încă nu bănuiam că acesta urma să fie începutul unei prietenii îndelungate.În 1940 rușii au intrat în Cernăuți. Țara a fost ocupată fără vărsare de sânge. ..Read more…
Pentru cei care nu știu (nici eu nu știam!), Mașhad, al doilea oraș ca mărime din Iran și capitala provinciei Khorasan, este situat în colțul de nord-est, lângă granița cu Afganistan și Turkmenistan. Acolo se află mormântul lui Imam Reza, una din figurile cele mai venerate de șiiți. Poate de aceea populația locală, șiită, este și mai fanatică decât în restul Iranului. În Persia trăiau evrei din vremuri străvechi. E destul să ne gândim la povestea Esterei, legată de sărbătoarea Purim – povestea se desfășoară în Persia. Dar din cauza fanatismului religios al localnicilor, până în sec. al XVIII-lea evreii au evitat să se stabilească la Mașhad. În 1734, Nader Shah a adus pentru prima oară 17 familii de evrei în oraș (și încă 23 în orășelele învecinate). El a transformat orașul Mașhad într-un mare centru economic. Unii evrei erau giuvaergii și prelucrau turcoazele locale. Negustorii evrei cumpărau de la localnici bumbac și piei. Caravanele lor ajungeau până în Rusia și în India. Un alt domeniu de activitate era producția de opiu. Nader Shah a ales câțiva evrei ca să-i păzească vistieria – în nimeni altcineva nu avea încredere, pentru că el era sunnit și localnicii erau șiiți. Atâta timp cât evreii se aflau sub protecția șahului, comunitatea a prosperat, dar după moartea lui, situația s-a schimbat. Read more…