Evreii din Mașhad

Pentru cei care nu știu (nici eu nu știam!), Mașhad, al doilea oraș ca mărime din Iran și capitala provinciei Khorasan, este situat în colțul de nord-est, lângă granița cu Afganistan și Turkmenistan. Acolo se află mormântul lui Imam Reza, una din figurile cele mai venerate de șiiți. Poate de aceea populația locală, șiită, este și mai fanatică decât în restul Iranului. În Persia trăiau evrei din vremuri străvechi. E destul să ne gândim la povestea Esterei, legată de sărbătoarea Purim – povestea se desfășoară în Persia. Dar din cauza fanatismului religios al localnicilor, până în sec. al XVIII-lea evreii au evitat să se stabilească la Mașhad. În 1734, Nader Shah a adus pentru prima oară 17 familii de evrei în oraș (și încă 23 în orășelele învecinate). El a transformat orașul Mașhad într-un mare centru economic. Unii evrei erau giuvaergii și prelucrau turcoazele locale. Negustorii evrei cumpărau de la localnici bumbac și piei. Caravanele lor ajungeau până în Rusia și în India. Un alt domeniu de activitate era producția de opiu. Nader Shah a ales câțiva evrei ca să-i păzească vistieria – în nimeni altcineva nu avea încredere, pentru că el era sunnit și localnicii erau șiiți. Atâta timp cât evreii se aflau sub protecția șahului, comunitatea a prosperat, dar după moartea lui, situația s-a schimbat. Read more…

Despre girafe și muniții. Povestea Institutului Ayalon

Dealul Kibuțurilor este situat între Rehovot și Nes Ționa. Grupuri de tineri hotărâți să înființeze un kibuț își găseau pe el un adăpost temporar, până când primeau pământ și întemeiau o așezare permanentă. Zeci de grupuri s-au perindat pe acolo în anii 1930 și 1940. Între 1945 și 1948 locul a fost ocupat de grupul Hațofim Alef, printre care se aflau o mulțime de… girafe. Girafe?!? Era un mod de a-i denumi pe acei membri ai grupului care „umblau cu capul în nori” și habar nu aveau ce se petrecea chiar sub picioarele lor… Și tocmai sub picioarele lor se desfășura o poveste incredibilă! După Primul Război Mondial, odată cu instaurarea mandatului britanic în Palestina, acesta era răspunzător pentru securitatea țării. Numai că evreii nu se puteau bizui pe protecția armatei britanice. Încă din 1920 a fost înființată organizația paramilitară Hagana, pentru a apăra populația evreiască. Dar activitățile militare erau strict interzise și cine era prins putea plăti cu viața. Exercițiile militare se făceau în taină. Read more…

Gânduri de Pesah

În zilele acestea din preajma sărbătorii de Pesah îmi revine în amintire casa părintească din Arad. Nu aș putea spune că preceptele religioase îmi erau complet străine, dar pentru mine ele existau doar la modul teoretic, viața noastră se desfășura în afara lor, trăiam cam la fel ca oamenii din jur, doar că nu țineam sărbătorile creștine. Totul se schimba însă înaintea sărbătorii de Pesah. Tata se dezlănțuia. Casa trebuia să strălucească de curățenie, să nu rămână niciun firicel de praf și mai ales nicio fărâmitură de pâine dospită. O atenție deosebită o primea curățenia bucătăriei și a vaselor. Și când totul era lună, mergeam la comunitate să aducem acasă vinul cașer și azima nedospită, mațot, din care ne hrăneam timp de opt zile. După toată munca și toate pregătirile, cele două seri de Seder erau un eveniment deosebit. Tata, care primise în copilărie o educație religioasă solidă, dar avea și o cultură generală demnă de invidiat, nu se mărginea să dea citire textului tradițional (Hagada), ci explica fiecare pasaj, ținea o adevărată prelegere istorică, filosofică, literară… După cină, când se citeau psalmii, adormeam de obicei cu capul pe masă, sătulă și mulțumită.Read more…

O călătorie în Buhara

Pregătind articolul despre evreii din Buhara, i-am telefonat prietenei mele Eti, ca să-i cer permisiunea să-i public fotografia în Baabel https://baabel.ro/2021/02/evreii-din-buhara/ Nu mai vorbiserăm de multă vreme. Mi-a povestit că în vara lui 2019, chiar înainte de începerea pandemiei de coronavirus, ea a făcut o călătorie în Uzbekistan împreună cu ai ei, pentru ca tânăra generație să vadă de unde se trage familia. Am îndemnat-o să-și scrie amintirile și iată rezultatul, în traducerea mea: La aterizarea pe aeroportul din Tașkent, capitala Uzbekistanului, am fost cuprinsă de o mare emoție. După ani și ani am reușit să-mi îndeplinesc un vis și să plec cu cele două fiice ale mele, cu ginerii și cu nepoții (de la cea mică, în vârstă de 5 ani și până la cea mai mare, de 24) în căutarea rădăcinilor familiei noastre, a locurilor de unde părinții mei au emigrat în tinerețe. Am ajuns parcă într-o altă lume. Locuitorii, bărbați și femei cu fizionomii mongole și cu dinți de aur erau îmbrăcați în culori vii. La aeroport ne aștepta un microbuz cu un șofer zâmbitor, care ne-a fost și ghid. El ne-a făcut o primire călduroasă. După un mic tur prin oraș, ne-a dus la hotel. Am intrat în baia elegantă și am deschis robinetul la duș, dar apa caldă împroșca în toate direcțiile…Read more…

Haavoda hi haienu (Munca e viața noastră)

Imaginea de mai sus amintește vag de sloganul de tristă amintire Arbeit macht frei (Munca eliberează), aflat la intrarea în lagărul de exterminare Auschwitz. Și aici este vorba de un „lagăr”, dar ce deosebire! Ne aflăm în anul 1933. În Germania naziștii tocmai veniseră la putere și situația era de așa natură încât tot mai mulți evrei au preferat să plece. Pentru mulți, cel mai simplu era să treacă granița în Olanda. Mai târziu au venit și refugiați din Austria. Coreligionarii lor au încercat să-i ajute, însă guvernul nu se grăbea să întreprindă ceva – se temea că printre evreii fugiți ar putea fi și comuniști, pe care nu-i doreau cu niciun preț. Unul din cei care i-au ajutat pe refugiați a fost parlamentarul evreu George van den Bergh (1890 – 1966). El a fost printre inițiatorii programului pentru tineret: un centru unde tinerii să se pregătească pentru în viața de kibuț. De fapt nu era o noutate, în Olanda funcționau deja mai multe asemenea centre numite hahșara („pregătire” în ebraică). De altfel nu numai în Olanda – colegul nostru Tiberiu Ezri ne-a povestit că părinții lui s-au cunoscut la un asemenea centru în România. Guvernul olandez a acordat refugiaților o parcelă undeva, la un capăt de lume, într-un polder, precum și niște barăci, dar… cu câteva condiții: centrul era doar un refugiu temporar, pentru doi ani, după care tinerii trebuiau să părăsească țara. Read more…

Evreii din Buhara

Evrei în Buhara?? Bineînțeles! Pe vremuri a fost chiar cea mai mare comunitate din întreaga Asie Centrală. Vorbeau un dialect al persanei clasice cu unele cuvinte ebraice (la fel cum evreii așkenazi vorbesc idiș – un dialect al limbii germane medievale cu unele cuvinte ebraice). Începuturile comunității sunt învăluite în mister; după unele păreri, când împăratul persan Cyrus i-a eliberat pe evreii exilați în Babilonia, în 539 î.e.n., unii s-au întors în patrie, alții s-au stabilit în Imperiul Persan, care pe atunci se întindea până în Asia Centrală. Atestare documentară există din sec. al IV-lea e.n.: în Talmud se povestește că un rabin a călătorit în oaza Merv (azi Turkmenistan) și niște evrei localnici i-au oferit vin kașer. De secole evreii din Buhara s-au ocupat cu comerțul pe Drumului Mătăsii și cu diverse meșteșuguri (erau țesători, boiangii…), dar ca evrei într-o societate musulmană au avut întotdeauna un statut inferior. Starea lor s-a îmbunătățit simțitor sub stăpânirea Rusiei țariste, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. De fapt e un paradox: în vreme ce evreii din Rusia însăși erau discriminați și amenințați de pogromuri, în Buhara ei se bucurau de libertatea credinței, unii au devenit oameni de afaceri de succes, și-au trimis copiii la studii și… și-au construit la Ierusalim case elegante „de vacanță”, ca de exemplu casa lui Mașiach Borochoff de pe strada Jaffa.Read more…

Părintele naţunii chineze sprijinea sionismul

De peste o jumătate de secol Biblioteca Națională funcționează într-o clădire din incinta campusului Givat Ram al Universității Ebraice din Ierusalim. Devenită cu timpul neîncăpătoare, s-a început construcția unei clădiri noi, alături de clădirea Parlamentului (Knesset). Se preconizează că aceasta va fi dată în folosință în anul viitor. Înainte ca biblioteca să fie mutată a început un proiect de descifrare, clasificare și catalogare a colecției de manuscrise, cu această ocazie făcându-se unele descoperiri neașteptate, printre care o scrisoare de acum o sută de ani. Scrisoarea datată 24 aprilie 1920 a fost trimisă din Shanghai. Semnatarul ei este desigur cunoscut tuturor: Dr. Sun Yat-sen, primul președinte al Chinei precomuniste, cel pe care și azi mulți îl consideră „părintele națiunii chineze”. Mai puțin cunoscut este destinatarul: N. E. B. Ezra. Nissim Elias Benjamin Ezra (1883–1936) aparținea unei familii evreiești originare din Irak. El s-a stabilit în China, la Shanghai.Read more…

Ruth Dayan şi firma Maskit

Oare se poate vorbi de o modă specific israeliană? Se poate vorbi de costumul clasic al tânărului israelian „neaoș”, țabar: pantaloni scurți, tricou, sandale și pălăriuță de soare numită kova tembel. Încă din anii 50 unul din marii noștri caricaturiști l-a creat pe Srulik, (diminutiv al numelui Israel), care a devenit un adevărat simbol al țării. Dar de la kova tembel și până la haute couture e o mare diferență… E destul de greu să ne închipuim croitoria de lux în primii ani după obținerea independenței. Țara se afla într-o situație economică precară. Era sărăcie mare, mâncarea se dădea pe cartelă, imigranții erau atât de numeroși încât în primii trei ani și jumătate populația evreiască a țării s-a dublat. Au venit supraviețuitorii Holocaustului din Europa, precum și nenumărați refugiați evrei din țările arabe, din Maroc până în Yemen. Lipsea infrastructura, imigranții erau cazați provizoriu în tabere de corturi sau de barăci (maabarot)…Read more…

Cercetătorii israelieni testează un inhalant eficace împotriva COVID19

O echipă de cercetători de la spitalul Ichilov din Tel Aviv, condusă de Prof. Nadir Arber, a elaborat o nouă metodă de tratament pentru corona, folosind proteina CD24, care este cunoscută de mai multă vreme în tratamentul cancerului și prevenirea metastazelor. Faptul că această proteină intervine în sistemul imunitar le-a dat cercetătorilor ideea să o încerce împotriva virusului COVID 19. Printr-un procedeu inovator de nanotehnologie au obținut un aerosol pe care pacientul îl primește sub formă de inhalație, astfel încât medicamentul acționează direct în plămân. Echipa a scos un patent pentru acest procedeu.Read more…

Ármin Vámbéry – orientalist și explorator

Se spune că cei cu limba maternă maghiară au dificultăți la învățarea limbilor străine. Ar fi și logic, pentru că maghiara este foarte diferită de limbile popoarelor din jur. Se cunosc însă și excepții. Ármin Vámbéry (1832-1913) a fost un adevărat geniu lingvistic. S-a născut cu numele de Hermann Wamberger într-un orășel de lângă Bratislava (pe atunci în Ungaria), într-o familie de evrei săraci. De la început a avut numai greutăți: era orfan de tată, era șchiop și, familia fiind foarte săracă, după școala primară a fost dat ucenic la un croitor. Totuși, el a dat ore particulare și a făcut liceul, apoi a studiat la Bratislava, Viena și Budapesta. La 20 de ani știa maghiara, slovaca, franceza, germana, engleza, latina, greaca, ebraica, limbile scandinave, rusa și începuse să studieze limba turcă. Orientul îl fascina. A plecat la Istanbul, unde și-a găsit de lucru ca profesor de limbi europene. În scurtă vreme și-a făcut relații prin protipendada locală, s-a convertit la islam, luând numele de Reșit Efendi și a devenit secretarul marelui vizir, Fuat Pașa. În timpul liber a făcut traduceri din istoricii turci, a publicat un dicționar și a studiat diferite limbi înrudite cu turca. În semn de apreciere a realizărilor lui, Academia Maghiară l-a ales membru corespondent, iar în 1861 i-a dat o bursă pentru a cerceta originile limbii maghiare și înrudirea ei cu alte limbi asiatice.Read more…

Pe urmele lui Shapira și ale „Fetiței din Ierusalim”

Cu toate că au trecut 150 de ani, multe locuri legate de „afacerea Shapira”, despre care am pomenit în numărul trecut, există și azi. Propun cititorilor un tur virtual prin Ierusalim în căutarea trecutului. Principala mea sursă de informații este Fetița din Ierusalim, romanul autobiografic scris de fiica lui Shapira, sub pseudonimul Myriam Harry. Ea apare în carte cu numele de Siona – cea născută pe Muntele Sion. Bineînțeles că este literatură, cartea nu poate fi luată automat ca document. Totuși multe amănunte din carte se potrivesc cu cele pe care le aflăm din presa vremii și în alte surse istorice. (Romanul se găsește în întregime aici: https://baabel.ro/2020/12/fetita-din-ierusalim/ ) Pentru a ne închipui cum arăta orașul la venirea lui Shapira, ne folosim de harta lui Wilson din 1865. Cetatea Ierusalimului este însemnată cu roz. Spre vest este Poarta Jaffa, cu Cetățuia și Turnul lui David. Complexul din spatele cetățuii cuprinde biserica Christ Church, cea mai veche biserică protestantă din Orientul Apropiat și încă câteva clădiri, printre care și casa unde locuia Shapira,…Read more…

FETIŢA din IERUSALIM

Fetița din Ierusalim se numește Siona Benedictus – Siona pentru că s-a născut pe muntele Sion, iar Benedictus, pentru că aparține unei familii de creștini reformați.
Siona trăiește într-o lume pestriță, exotică, plină de farmec, dar și de mizerie și cruzime, iar ea înregistrează cu fidelitate fiecare imagine, sunet, mireasmă… Într-adevăr, în Ierusalimul de acum 150 de ani trăiau arabi, evrei, creștini de diverse naționalități, printre care mulți preoți, călugări și misionari, iar peste toți domina stăpânirea otomană – singurul aspect care ne este oarecum cunoscut din istoria României. Iar copilăria ei se desfășoară în umbra locurilor sfinte, ea ajungând de pildă să se joace de-a v-ați ascunselea chiar în Biserica Sfântului Mormânt…
Mama, o femeie ștearsă și bigotă, este eclipsată de dădaca din Betleem, cea care o învață limba arabă, îi spune basme… Dar lumea ei este dominată de figura carismatică a tatălui, un adevărat erou romantic, care face expediții în deșert, este prietenul beduinilor, un mare învățat, arheolog și negustor de antichități.
Îndărătul personajului Siona se ascunde însăși autoarea, născută la Ierusalim în 1869, care își povestește cu multă duioșie, sensibilitate și umor propriile amintiri din copilărie. Tatăl autoarei, Moses Wilhelm Shapira, pe care se bazează personajul din roman, a fost o figură notorie și controversată la vremea lui, amestecat în mai multe scandaluri – ecoul lor apare și în roman. De fapt romanul este și un document al vremii, multe din lucrurile povestite fiind autentice, doar văzute prin ochi de copil.
Read more…

Moses Wilhelm Shapira, savant sau șarlatan?

Moses Wilhelm Shapira a fost un personaj pitoresc și controversat – unii l-au admirat, mulți l-au denigrat. A fost un mare savant și arheolog? Sau a fost un falsificator fără scrupule? Despre el s-au scris articole și cărți, s-a făcut chiar o expoziție la Muzeul Israel. Despre primii 25 de ani ai vieții sale se știe foarte puțin, doar că s-a născut în 1830 la Kamenețk-Podolsk (azi Ucraina), într-o familie evreiască. În 1856 a plecat spre Ierusalim, iar pe drum, la București, s-a convertit, devenind luteran. Aș fi vrut să aflu mai multe despre studiile lui și despre motivul convertirii, dar nu se cunosc amănunte. La Ierusalim s-a alăturat comunității anglicane, reunite în jurul bisericii Christ Church. La început a condus prăvălia de suveniruri a bisericii, iar în 1861 și-a deschis propria prăvălie în apropierea Bisericii Sfântului Mormânt. S-a căsătorit cu o infirmieră protestantă și a avut două fiice, dintre care cea mică a devenit mai târziu scriitoare. Romanul ei autobiografic, Fetița din Ierusalim, publicat sub pseudonimul Myriam Harry, este una din sursele mele de inspirație. În ochii fetiței, prăvălia tatălui ei era o lume magică. Read more…

„Majoră și vaccinată”… anti COVID19

Cred că sunt prima dintre baabelieni care a avut posibilitatea de a se vaccina. Ce scrie în presă despre vaccinul anti-COVID știți cu toții, dar voi încerca să vă împărtășesc impresiile mele personale. Scriu acest articol marți seara, 22 decembrie. La telejurnalul de sâmbătă s-a anunțat că în Israel vaccinările vor începe duminică, 20 decembrie, pentru personalul medical și imediat a doua zi va începe vaccinarea publicului larg – în prima fază cetățenii în vârstă de peste 60 de ani și bolnavii cronici. Fiecare cetățean trebuie să se adreseze casei de asigurări de sănătate unde aparține și să-și facă o programare, pentru a preveni aglomerația. Noi am intrat imediat pe site și ne-am programat – din păcate nu am putut merge împreună cu soțul. Dintre cei care nu s-au grăbit, mulți au descoperit că site-urile nu funcționau, cererea fiind prea mare, iar cei care au încercat să-și facă programare prin telefon au așteptat ore în șir, adesea fără rezultat. Dar campania continuă și toți cei interesați vor ajunge la rând. Important este că vaccin este destul, deocamdată se vorbește de 4 milioane de doze și oamenii dau dovadă de interes. Read more…

Agricultura în împrejurimile Ierusalimului

Conrad Schick descria împrejurimile Ierusalimului în mijlocul sec. al XIX-lea ca pe o pustietate stâncoasă, unde nu crește nimic. E drept că el a ajuns aici în octombrie, după șase luni de arșiță și uscăciune. Dar să încerce să ne convingă, și încă bazându-se pe citate biblice, că aici nu crește nimic, este o exagerare. Doar el însuși descrie starea jalnică a drumului de acces spre Ierusalim. Un oraș, chiar unul modest, nu se poate hrăni numai din ce se aduce din altă parte pe cămile sau catâri! Adevărul este că agricultura din împrejurimile Ierusalimului, chiar dacă punea probleme serioase, se practica încă din timpuri imemoriale și în câteva locuri ea se practică până astăzi după metodele tradiționale. Prima mare problemă este uscăciunea, dar ea este numai aparentă. Media anuală a precipitațiilor, de cca. 540 l/m2, este comparabilă cu cea de la București – se pare că de-a lungul istoriei au existat chiar perioade cu precipitații și mai abundente. Este adevărat că plouă numai iarna, dar apa de ploaie pătrunde prin crăpăturile rocilor calcaroase, ieșind apoi la iveală sub formă de izvoare. Pentru cine știe să le găsească, în jurul Ierusalimului există zeci de izvoare mai mici sau mai mari, de obicei în văi sau pe versanții munților. (Aceasta explică de ce așezările de aici, nu ca în Europa, se află pe culmile munților, nepotrivite pentru agricultură – din păcate apa izvoarelor nu curge la deal!)Read more…

Ljubljana în decembrie

De data aceasta m-a inspirat ultimul articol al lui Th. Toivi, despre excursia lui în Slovenia și Croația și mai ales despre vizita la Ljubljana. Am citit articolul cu mult interes pentru că am vizitat și eu orașul acum câțiva ani – chiar dacă în împrejurări foarte diferite – și mi-a lăsat amintiri frumoase. Scopul vizitei noastre nu era unul turistic. Pentru soțul meu era o călătorie de serviciu și fiindcă destinația mă interesa, m-am alăturat și eu. Printre funcțiile „oficiale” am găsit timp să ne și plimbăm, chiar dacă am făcut-o fără ghid. Era decembrie și totuși vremea era destul de bună. Iar serile erau feerice. Orașul era deja iluminat de Crăciun, peste tot era animație, de prin cârciumi se auzeau localnicii cântând, atmosfera era deosebit de plăcută. Iar turiști străini nu erau aproape deloc. Îmi închipui că vara arată cu totul altfel… Da, este un oraș cât se poate de simpatic. Cu toate că e capitală, ca populație este comparabil mai degrabă cu Brașovul, dar centrul istoric mi s-a părut încă și mai mic: dealul cu cetatea e înconjurat de o buclă a râului și la poalele dealului se cuibăresc câteva șiruri de case – în lărgime, întregul centru vechi nu depășește câteva sute de metri. Caracterul lui este dat de un capriciu al istoriei: orașul nu a căzut niciodată sub dominație turcească. Oricât ar părea de neașteptat, atmosfera nu e deloc balcanică, ci austriacă. Uneori te simți aproape ca la Timișoara, dar sunt și influențe italiene.Read more…

Aradul copilăriei mele

Din nou m-a inspirat un articol al soților Grosz, unde se pomenea despre trecerea compozitorului Franz Liszt prin Arad, despre care aveam amintiri vagi. M-a influențat și articolul Andreei Ghiță despre cinematografele din Cluj. Le mulțumesc. Așa a început să mă preocupe istoria Aradului și mai ales importanța lui culturală și am descoperit că după o întreagă copilărie și adolescență petrecute acolo, știu prea puțin. Deci m-am documentat. Spre deosebire de alte orașe din Transilvania, ca Brașov, Cluj sau Alba Iulia, istoria Aradului este destul de modestă. În sec. al XVI-lea exista o cetate turcească. În sec. al XVIII-lea Aradul a trecut sub stăpânire austriacă, dar a rămas un orășel de graniță, ceea ce explică construcția Cetății Aradului pe la 1750. Recensământul din 1788 indică o populație de vreo 8000 de locuitori (dintre care 352 evrei). Abia în 1834 Aradul primește statutul de oraș liber. Oricât ar părea tabloul de „primitiv”, pe vremea aceea Aradul se mândrea deja cu un teatru permanent, primul de pe teritoriul României, teatrul Hirschl, construit în 1817. Iacob Hirschl era un evreu vienez înstărit, negustor de textile, care s-a refugiat din fața armatei lui Napoleon, ajungând tocmai la Arad. Read more…

Dincolo de curcubeu

Cântecul Somewhere Over the Rainbow (Dincolo de curcubeu), în interpretarea clasică a lui Judy Garland este probabil una din melodiile cele mai cunoscute ale secolului XX. Ea a fost scrisă pentru filmul-basm Vrăjitorul din Oz, apărut în anul 1939. Vreau să-i mulțumesc lui George Kun, care mi-a atras atenția că acest cântec ascunde mai mult decât s-ar părea. Atât compozitorul, cât și textierul au fost evrei. Compozitorul, Harold Arlen, era fiul unui cantor originar din Lituania. Iar textierul, Yip Harburg, a crescut la New York, într-o familie de evrei ortodocși, proaspăt veniți din Rusia și vorbitori de idiș. Citit cu atenție, textul cântecului pare să aibă implicații mult mai largi decât să ilustreze un film pentru copii. Cei doi, Arlen și Harburg aveau în comun memoria colectivă a pogromurilor suferite de înaintașii lor și fără îndoială că știau despre „norii grei” care îi amenințau pe evreii din Europa în anii consolidării nazismului. Citind versurile în acest context, nu mai este vorba de un basm, ci de supraviețuire. Din cuvintele lor răzbate dorul pentru o țară minunată, unde „necazurile să se topească ca bomboanele”, o țară care poate că nici nu se află atât de departe, e doar „dincolo de curcubeu”.Read more…

Genealogie III – Sally Dormits, un revoluţionar fără noroc

După cum am mai povestit în două articole anterioar, interesul meu pentru istoria familiei este destul de recent. Am întocmit arborele genealogic al familiei pe site-ul www.geni.com și prin intermediul lui am căutat informații asupra unor rude de care nu mai știam nimic. Este un fel de a căuta „acul în carul cu fân”, dar în 2018 am aflat despre o verișoară a mamei. Din păcate nu mai era în viață, dar am văzut-o într-un videoclip și m-au trecut fiorii. Site-ul îmi trimite tot timpul „noutăți”, dar de obicei sunt rude foarte îndepărtate ale soțului meu – pe el nu-l interesează, mie nu-mi spun nimic, așa că de obicei șterg mesajele. Până când într-o zi… Mesajul vorbea de un anume Sally Dormits, „prietenul” unei verișoare de gradul doi a socrului meu. Eram pe punctul să-l șterg, când mi-a sărit în ochi faptul că se afla pe lista ”Famous people throughout history”: Samuel Zacharias (zis Sally) Dormits, luptător în rezistența olandeză (1909-1942). Cine ar fi rezistat tentației de a investiga?Read more…

Muzeul Mozart din Praga

Vreau să-i mulțumesc lui Frideric Grosz – articolul său despre Beethoven în Ungaria mi-a sugerat să scriu despre un lucru care mă urmărește de multă vreme. Era în 1988, cu un an înainte de revoluțiile din Europa „comunistă”. Sub pretextul unui congres am reușit să vizitez Praga împreună cu soțul meu. Nu a fost simplu, Israelul și Cehoslovacia nu aveau legături diplomatice, pașapoartele participanților la congres au fost trimise la Paris pentru a primi vize… dar s-a aranjat. Soțul meu, care este mare meloman, a ținut să vizităm Muzeul Mozart, cu toate că se afla destul de departe de centrul orașului. Am luat metroul, apoi tramvaiul… și nu ne-a părut rău! Ceea ce în zilele noastre este cartierul Smíchov, pe vremea lui Mozart era o zonă rurală, cu dealuri acoperite de vii. Pe la mijlocul sec. al XVIII-lea devenise „la modă” și din ce în ce mai mulți orășeni înstăriți își făceau acolo reședințe de vară, mai ales că nu era prea departe, se putea ajunge în mai puțin de o oră cu trăsura. Read more…