Liceul Evreiesc (clasa VII-VIII, 1945-47)

Clasele de liceu de după război au lăsat urme mai puțin adânci în memoria mea. Cla­sa a VI-a, după întoarcerea din deportare, a constat în par­ti­ci­pa­rea pa­si­vă la ore, timp de o lună (ultima din anul școlar 1944-45), la un liceu de băieți.

Ultimele două clase le-am urmat la nou-înfiinţatul Liceu Evreiesc din Cluj, care a avut o existenţă de doar doi ani. Spre deosebire de Zsidlic, acest li­­ceu avea clădire proprie, avea limba de predare română, dar prin­ci­pa­la diferență consta în numărul mic al elevilor. Exista câte o singură clasă mix­tă, cu un număr redus de copii. Lipsa de elevi a determinat pro­ba­bil și viața scurtă a acestui liceu. Pe de o parte acum copiii evrei se puteau înscrie la orice școală, pe de alta însuși numărul evreilor din Cluj (și din România) a scăzut dramatic, prin plecarea în Israel sau alte țări a puținilor supraviețuitori.

În această perioadă de după război eram nedesparțită de Agi Fried­mann. Ea îmi era colegă de clasă și anterior, la Zsidlic, dar atunci nu eram apropiate. Pe vremea aceea ea era elevă particulară (locuia la Dej) și venea la Cluj, la fel ca mulți alți elevi particulari, doar înainte de examene.

Agi a supraviețuit holocaustului, dar s‑a întors singură din familia de 4 persoane. În lagăr au fost uciși ambii ei părinți, precum și frățiorul. La Cluj stătea la un văr, apoi, în studenție, la căminul Antal Mark, un­de luam și eu masa. Umblam mereu împreună, și la școală, dar și “pe lângă”. Hoinăreala noastră a durat ani de zile (nu doar în liceu, ci și în primii ani de facultate), până ce am reușit să ne redobândim – măcar în linii mari – echilibrul psihic.

Relațiile de prietenie le-am menținut toată viața dar “nedespărțite”, mai exact de astă dată “nedespărțibile”, am redevenit doar la bă­trâ­ne­țe, când și dânsa a devenit văduvă. Deși trăiam pe meleaguri înde­păr­tate, în fiecare an petreceam două luni împreună, una la Cluj, una la Haifa. Dar m-a părăsit și Agi, după cum m‑a părăsit și Sarika, o altă prietenă dragă, cu care am devenit nedespărțite tot la bătrânețe, când dânsa și-a pierdut soțul (eu îl pierdusem pe al meu de tânără).

Pot afirma cu hotărâre că prietenii ca în tinerețe nu se pot lega decât spre sfârșitul vieții. Eu am avut două asemenea relații apropiate și pier­de­rea ambelor mi-a lăsat răni nevindecabile.

Dar să mă întorc la Agi și anii de liceu de după război.

Amândouă eram pătrunse de un spirit rebel, care cred că izvora din ne­în­crederea în oameni, de care sufeream după deportare. Cred că în spe­cial asta era cauza pentru care făceam o poznă după alta.

L-am întrebat, de exemplu, pe profesorul de religie din școală: “după ce Cain l-a omorât pe Abel și a rămas singur pe lume, cum s-a mai în­mulțit omenirea?” M-a dat afară din clasă, dar ora următoare mi‑a dat un răspuns: “Pe atunci bărbații se nășteau împreună cu soțiile!”

Altă dată, într-o dimineață, ajunsesem deja la școală cu Agi când ne‑am răzgândit și, în loc să intrăm în clasă, am plecat la ștrand. A­co­lo, la un moment dat, în mijlocul bazinului, ne‑am întâlnit cu Meister Er­nő, profesorul nostru de gimnastică. L-am salutat și ne-am speriat. Urmările erau de neprevăzut. Dar nu s-a întâmplat nimic, el nu ne­‑a trădat.

În sfârșit două episoade mai hazlii de la acest liceu. Primul era legat de faptul că nici Agi, nici eu nu aveam deloc bani de buzunar.

Sâmbătă nu aveam școală, dar participarea la serviciul divin era obli­ga­torie. Odată am ieșit de la sinagogă cu Agi și cu un cunoscut de‑al ei, Öcsi Wein­berger, care scăpase de holocaust și nici nu avea pro­ble­me fi­­nan­ciare. El era intrigat de slăbiciunea noastră față de dovleacul copt. Văzând cum ne scotocim pentru a ne cumpăra de la vân­ză­toa­re­le ghemuite pe trotuar câte o feliuță – care cred că costa 0,50 lei – ne‑a făcut propunerea să ne cum­pe­re de 50 de lei, pe care nu tre­bu­ie să‑i restituim dacă o consumăm în întregime acum și aici. Am ac­cep­tat fericite, neștiind ce ne așteaptă. E greu de imaginat diferența din­tre plăcerea cauzată de gustul primelor înghițituri și chinul înghițirii ul­ti­me­lor. Degeaba mișcam maxilarele, cantitatea din gură nu se mai îm­pu­ți­na. Dar era obligatoriu să mâncăm tot, căci nu aveam din ce plă­­ti! Am izbutit până la urmă, dar Öcsi a reușit să ne facă să nu mai pu­nem în gură dovleac copt în următoarele decenii.

Al doilea episod seamănă cu povestea tezei nescrise, fiind tot un fel de boicot. Dar de astă dată nu contra profesorului, ci din so­li­da­ri­ta­te cu colegii.

Eram anunțați că a doua zi ultimele două ore vor fi anulate din ca­u­za unor festivități. Astfel, copiii care urmau să răspundă la franceză pen­tru înche­ie­rea me­di­i­lor nu s-au mai pregătit pentru ora profesorului Sa­phir. Numai că festivitatea s‑a amânat și ora de franceză s‑a ținut.

Mai mult decât atât, pe rând, toți am fost chemați la tablă pentru a răs­punde. Începând cu primul din alfabet, Otto Adler, toți – inclusiv cei pentru care răspunsul nu era o problemă – am refuzat să răs­pun­dem, pentru a ne solidariza cu ceilalți, folosind aceeași scuză: “nu m‑am pregătit, credeam că nu se ține ora”. Doar primul premiant al clasei a ieșit la răspuns. Pentru acest fapt clasa l-a pedepsit crunt. Nu a vorbit nimeni cu el, nici măcar la bacalaureat. L‑am chinuit fără mi­lă, cum desigur nu merita, judecând cu cap matur, nu de ado­les­cent indignat. Cum se adresa unui coleg, acesta începea să cânte în­ce­pu­tul șlagărului: “Open the door Richard”, la modă pe atunci. Cred că doar la întâlnirea de 10 ani am început să vorbim cu el, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

FACULTATEA (1947-51)

Cei patru ani de facultate (dar în special ultimii doi, când, împreună cu Agi, ne‑am băgat în sfârșit mințile în cap), m-au format pro­fe­si­o­nal pentru toată activitatea ulterioară. Asta însă nu face parte din te­ma re­la­tării mele. Aș aminti doar că din anul IV am fost numită pre­pa­­ra­toa­re și am avut din acest moment salariu propriu. Lipsa de ca­dre a făcut ca în 1950 să se numească la toate catedrele mai mulți pre­­pa­­ra­­tori, pe baza propunerilor formulate de către șefii de catedră. Mai târziu, numirile s-au făcut politic, iar din rândurile naționalităților con­lo­cui­toare (maghiari, evrei) nu s-au făcut deloc.

În timpul facultății s‑a mai întâmplat un lucru important pentru mine. A intrat dragostea în viața mea, doar că asta deja face parte din viața mea personală şi nu din sfera relatării mele.

Cu câteva zile înainte de data fixată pentru examenul de stat, am fost anun­ța­tă că urmează să susțin acest examen nu cu colegii mei, ci sin­gu­ră, chiar a doua zi. Comisia urmează să se adune se­parat pentru mi­ne, ca să pot pleca în cantonament la București. Asta însemna că s‑a ma­terializat propunerea de a pleca în Uniunea Sovietică pentru as­pi­ran­tură, propunere acceptată anterior și de mine. M-a cam spe­ri­at co­misia separată, precum și despărțirea de iubitul meu, Sandu, dar m-am con­for­mat.

În cantonament am vrut să învăț cât mai bine limba rusă. Nu o știam deloc. De aceea m-am înscris la avansați, nu la grupa care cores­pun­dea nivelului meu, adică a începătorilor. Am sperat să-mi pot com­ple­ta neștiința prin muncă. Dar ce să vezi! La terminarea canto­na­men­tu­lui, nu știam să zic nimic, nici la nivel elementar. Nu știam număra nici până la zece. Dar știam cuvinte compuse, ca de pildă “tâmple de bronz” (ale statuii lui Pușkin) sau “îngheț veșnic” (pe meleagurile Siberiene).

(Va urma)

Judit Mureşan (n. Kertész)