Ce urme lasă studiile? (3)

Liceul Evreiesc (clasa VII-VIII, 1945-47)

Clasele de liceu de după război au lăsat urme mai puțin adânci în memoria mea. Cla­sa a VI-a, după întoarcerea din deportare, a constat în par­ti­ci­pa­rea pa­si­vă la ore, timp de o lună (ultima din anul școlar 1944-45), la un liceu de băieți.

Ultimele două clase le-am urmat la nou-înfiinţatul Liceu Evreiesc din Cluj, care a avut o existenţă de doar doi ani. Spre deosebire de Zsidlic, acest li­­ceu avea clădire proprie, avea limba de predare română, dar prin­ci­pa­la diferență consta în numărul mic al elevilor. Exista câte o singură clasă mix­tă, cu un număr redus de copii. Lipsa de elevi a determinat pro­ba­bil și viața scurtă a acestui liceu. Pe de o parte acum copiii evrei se puteau înscrie la orice școală, pe de alta însuși numărul evreilor din Cluj (și din România) a scăzut dramatic, prin plecarea în Israel sau alte țări a puținilor supraviețuitori.

În această perioadă de după război eram nedesparțită de Agi Fried­mann. Ea îmi era colegă de clasă și anterior, la Zsidlic, dar atunci nu eram apropiate. Pe vremea aceea ea era elevă particulară (locuia la Dej) și venea la Cluj, la fel ca mulți alți elevi particulari, doar înainte de examene.

Agi a supraviețuit holocaustului, dar s‑a întors singură din familia de 4 persoane. În lagăr au fost uciși ambii ei părinți, precum și frățiorul. La Cluj stătea la un văr, apoi, în studenție, la căminul Antal Mark, un­de luam și eu masa. Umblam mereu împreună, și la școală, dar și “pe lângă”. Hoinăreala noastră a durat ani de zile (nu doar în liceu, ci și în primii ani de facultate), până ce am reușit să ne redobândim – măcar în linii mari – echilibrul psihic.

Agi Friedmann în anii liceului

Relațiile de prietenie le-am menținut toată viața dar “nedespărțite”, mai exact de astă dată “nedespărțibile”, am redevenit doar la bă­trâ­ne­țe, când și dânsa a devenit văduvă. Deși trăiam pe meleaguri înde­păr­tate, în fiecare an petreceam două luni împreună, una la Cluj, una la Haifa. Dar m-a părăsit și Agi, după cum m‑a părăsit și Sarika, o altă prietenă dragă, cu care am devenit nedespărțite tot la bătrânețe, când dânsa și-a pierdut soțul (eu îl pierdusem pe al meu de tânără).

Ági Friedmann ( căs. Schveiger) în anul 2012
Sárika Székely, fotografie din 2008

Pot afirma cu hotărâre că prietenii ca în tinerețe nu se pot lega decât spre sfârșitul vieții. Eu am avut două asemenea relații apropiate și pier­de­rea ambelor mi-a lăsat răni nevindecabile.

Dar să mă întorc la Agi și anii de liceu de după război.

Amândouă eram pătrunse de un spirit rebel, care cred că izvora din ne­în­crederea în oameni, de care sufeream după deportare. Cred că în spe­cial asta era cauza pentru care făceam o poznă după alta.

L-am întrebat, de exemplu, pe profesorul de religie din școală: “după ce Cain l-a omorât pe Abel și a rămas singur pe lume, cum s-a mai în­mulțit omenirea?” M-a dat afară din clasă, dar ora următoare mi‑a dat un răspuns: “Pe atunci bărbații se nășteau împreună cu soțiile!”

Altă dată, într-o dimineață, ajunsesem deja la școală cu Agi când ne‑am răzgândit și, în loc să intrăm în clasă, am plecat la ștrand. A­co­lo, la un moment dat, în mijlocul bazinului, ne‑am întâlnit cu Meister Er­nő, profesorul nostru de gimnastică. L-am salutat și ne-am speriat. Urmările erau de neprevăzut. Dar nu s-a întâmplat nimic, el nu ne­‑a trădat.

În sfârșit două episoade mai hazlii de la acest liceu. Primul era legat de faptul că nici Agi, nici eu nu aveam deloc bani de buzunar.

Sâmbătă nu aveam școală, dar participarea la serviciul divin era obli­ga­torie. Odată am ieșit de la sinagogă cu Agi și cu un cunoscut de‑al ei, Öcsi Wein­berger, care scăpase de holocaust și nici nu avea pro­ble­me fi­­nan­ciare. El era intrigat de slăbiciunea noastră față de dovleacul copt. Văzând cum ne scotocim pentru a ne cumpăra de la vân­ză­toa­re­le ghemuite pe trotuar câte o feliuță – care cred că costa 0,50 lei – ne‑a făcut propunerea să ne cum­pe­re de 50 de lei, pe care nu tre­bu­ie să‑i restituim dacă o consumăm în întregime acum și aici. Am ac­cep­tat fericite, neștiind ce ne așteaptă. E greu de imaginat diferența din­tre plăcerea cauzată de gustul primelor înghițituri și chinul înghițirii ul­ti­me­lor. Degeaba mișcam maxilarele, cantitatea din gură nu se mai îm­pu­ți­na. Dar era obligatoriu să mâncăm tot, căci nu aveam din ce plă­­ti! Am izbutit până la urmă, dar Öcsi a reușit să ne facă să nu mai pu­nem în gură dovleac copt în următoarele decenii.

Al doilea episod seamănă cu povestea tezei nescrise, fiind tot un fel de boicot. Dar de astă dată nu contra profesorului, ci din so­li­da­ri­ta­te cu colegii.

Eram anunțați că a doua zi ultimele două ore vor fi anulate din ca­u­za unor festivități. Astfel, copiii care urmau să răspundă la franceză pen­tru înche­ie­rea me­di­i­lor nu s-au mai pregătit pentru ora profesorului Sa­phir. Numai că festivitatea s‑a amânat și ora de franceză s‑a ținut.

Mai mult decât atât, pe rând, toți am fost chemați la tablă pentru a răs­punde. Începând cu primul din alfabet, Otto Adler, toți – inclusiv cei pentru care răspunsul nu era o problemă – am refuzat să răs­pun­dem, pentru a ne solidariza cu ceilalți, folosind aceeași scuză: “nu m‑am pregătit, credeam că nu se ține ora”. Doar primul premiant al clasei a ieșit la răspuns. Pentru acest fapt clasa l-a pedepsit crunt. Nu a vorbit nimeni cu el, nici măcar la bacalaureat. L‑am chinuit fără mi­lă, cum desigur nu merita, judecând cu cap matur, nu de ado­les­cent indignat. Cum se adresa unui coleg, acesta începea să cânte în­ce­pu­tul șlagărului: “Open the door Richard”, la modă pe atunci. Cred că doar la întâlnirea de 10 ani am început să vorbim cu el, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Liceul evreiesc 1946: Eu ținând panoul, Lya Benjamin a doua la dreapta față de mine
Liceul Evreiesc Cluj – Tabloul de absolvire
1957: Întâlnirea de 10 ani a liceului evreiesc de după război (apar 9 foști elevi și 6 foști profesori)

FACULTATEA (1947-51)

Cei patru ani de facultate (dar în special ultimii doi, când, împreună cu Agi, ne‑am băgat în sfârșit mințile în cap), m-au format pro­fe­si­o­nal pentru toată activitatea ulterioară. Asta însă nu face parte din te­ma re­la­tării mele. Aș aminti doar că din anul IV am fost numită pre­pa­­ra­toa­re și am avut din acest moment salariu propriu. Lipsa de ca­dre a făcut ca în 1950 să se numească la toate catedrele mai mulți pre­­pa­­ra­­tori, pe baza propunerilor formulate de către șefii de catedră. Mai târziu, numirile s-au făcut politic, iar din rândurile naționalităților con­lo­cui­toare (maghiari, evrei) nu s-au făcut deloc.

În timpul facultății s‑a mai întâmplat un lucru important pentru mine. A intrat dragostea în viața mea, doar că asta deja face parte din viața mea personală şi nu din sfera relatării mele.

Cu câteva zile înainte de data fixată pentru examenul de stat, am fost anun­ța­tă că urmează să susțin acest examen nu cu colegii mei, ci sin­gu­ră, chiar a doua zi. Comisia urmează să se adune se­parat pentru mi­ne, ca să pot pleca în cantonament la București. Asta însemna că s‑a ma­terializat propunerea de a pleca în Uniunea Sovietică pentru as­pi­ran­tură, propunere acceptată anterior și de mine. M-a cam spe­ri­at co­misia separată, precum și despărțirea de iubitul meu, Sandu, dar m-am con­for­mat.

În cantonament am vrut să învăț cât mai bine limba rusă. Nu o știam deloc. De aceea m-am înscris la avansați, nu la grupa care cores­pun­dea nivelului meu, adică a începătorilor. Am sperat să-mi pot com­ple­ta neștiința prin muncă. Dar ce să vezi! La terminarea canto­na­men­tu­lui, nu știam să zic nimic, nici la nivel elementar. Nu știam număra nici până la zece. Dar știam cuvinte compuse, ca de pildă “tâmple de bronz” (ale statuii lui Pușkin) sau “îngheț veșnic” (pe meleagurile Siberiene).

(Va urma)

Judit Mureşan (n. Kertész)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

17 Comments

  • Lya Benjamin commented on February 1, 2021 Reply

    Dragă Juci mi-ai dat emoții Dar dacă la 17 ani arătam ca acum la 90 e vai de capul meu.Oricum îți mulțumesc și te sărut cu drag Lya

    • Veronica Rozenberg commented on February 2, 2021 Reply

      Da de unde, draga Lya, situatia este exact inversa, faptul ca ti-ai pastrat trasaturile si poti fi recunoscuta, arata doar cat de bine te-ai conservat, acesta este o mare calitate. Iar la tine nu este vorba doar de trsaturile fizice, tu esti o doamna cu un cap foarte tanar. Si de suflet nici nu mai vorbesc 🙂

    • Muresan Judit commented on February 2, 2021 Reply

      Riduri nu aveai la 17 ani, dac-amiaduc bine aminte, dar alura, tinuta, personalitatea pe care o emana toata aparitia, a ramas aceeasi. Stii tu bine la ce ma refer , nu vreau sa te laud in fata, caci rosesc. Mai bine te pup cu drag si respect
      Juci

      • Veronica Rozenberg commented on February 2, 2021 Reply

        Cat de multe poze aveti, dna Judith Muresan, si ce frumoase sunt, este remarcabil as zice.

    • Muresan Judit commented on February 2, 2021 Reply

      Poza asta nu o stiai, asa-i?

  • Eva Grosz commented on January 30, 2021 Reply

    ” Hoinăreala noastră a durat ani de zile (nu doar în liceu, ci și în primii ani de facultate), până ce am reușit să ne redobândim – măcar în linii mari – echilibrul psihic.” Ce multe spune fraza asta!
    Despre revenirea la viață prietenia adevărată și poveștile presărate cu umor ,felicitări !
    Poza de la începutul articolului e minunată !

    • Muresan Judit commented on January 30, 2021 Reply

      Multumesc foarte mult Dna Eva

  • a commented on January 29, 2021 Reply

    Mi-a placut extrem de mult relatarea, plina de entuziasm, talent, tinerete, dar dincolo de orice, starea pe care tinerii nu o POT INTELEGE, ci doar cei ajunsi la varstele 3+ o simt. acea stare in care de nenumarate ori continui sa se simti la varsta 1+, sau 2+. Cel putin cand viata iti permite.

    Poza de la inceput e foaaaaarte frumoasa si melancolica. In ceea ce priveste poza Lyei, as vrea sa stiu daca persoana aceea cu picioarele lipite, pantofiori negri si sosete albe, este ea?
    Mi se pare ca aduce a Lya de astazi.

    Reusiti foarte frumos sa relatati auto-biografia dvs, felicitari, cu simpatie, Veronica

    • a commented on January 29, 2021 Reply

      Am vrut sa mai adaug ceva si anume despre prietenie.

      Prieteniile sunt o calitate feminina, asta e concluzia mea personala, rareori am cunsocut – poate exista in literatura – prietenii adanci si de neinlocuit intre doi barbati (sa ma scuze reprezentantii barbati :-)) )

      Va inteleg in mod deosebit privind ranile de nevindecat. Exista asemenea rani, nici nu mai vorbesc de cei care au trecut prin Holocaust, putini sunt scutiti. Prieteniile sunt adeseori unul dintre stalpii existentei umane. Ferice acel/sau aceea care a simtit asemenea apropieri.

    • Muresan Judit commented on January 30, 2021 Reply

      Da ea e Lya , si ptca pantofiorii si sosetele se potrivesc si cu cea din stanga (tot Lya)./ mai adaug c a capul ei sta chiar in dreptul muchiei coltului strazii. Asta pt o confirmare in plus. Intradevar allura, impressia e neschimbata.
      Iti multumesc pt. caldura comentarii.Mi-ar parea foarte bine sa ne cunoastem si personal.
      M-ai pus pe ganduri cu vorbele despre prietenie.Nu stiu, parca am intalnit si la barbati, dar intr-adevar rar.

      • Andrea Ghiţă commented on January 30, 2021 Reply

        Între mama mea Sárika şi autoarea articolului s-a legat, într-adevăr, o prietenie frumoasă şi armonioasă, pe care am moştenit-o şi eu.
        E ceva adevăr în ceea ce constată Veronica Rozenberg despre prietenia dintre femei, deşi ea e preţuită şi între bărbaţi, din moment ce versul unui cântec sună astfeş: “O fată mai găseşti, dar un prieten ba”…

        • Veronica Rozenberg commented on January 30, 2021 Reply

          Andrea, daca interepretez cele scrise de cantec, in caz ca el a fost scris de un barbat, atunci exact este confirmat ceea ce spun eu,
          “un prieten ba”

          Poti da si o alta interpretare acestui rand, si anume ca exprimandu-se astfel, autorul isi exprima dorinta, sau tanjeala fata de o prietenie masculina.
          Oricum, nu e o dovada, din punctul meu de vedere.

          Poate vor veni alti cu dovezi de prietenii masculine, eu nu am prea intalnit. SI pe undeva asa cum percep eu pe barbati, nu le pot acorda aceasta “putinta”. Nu-mi vine un cuvant mai potrivit. Nu vreau sa folosesc capacitate, caci nu de asta e vorba.

          • Andrea Ghiţă commented on January 30, 2021 Reply

            Eu sunt convinsă că nu există o diferenţă între abilitatea de împrietenire a femeilor faţâ de cea a bărbaţilor, e o chestiune de fire şi de modul în care împărtăşesc această prietenie celorlalţi. Eu cunosc prietenii vechi şi loiale între bărbaţi, după cum cunosc trădări în prieteniile dintre femei sau prietenii profunde între bărbaţi şi femei. Sunt convinsă, dar asta nu înseamnă că am 100% dreptate.

      • Veronica Rozenberg commented on January 30, 2021 Reply

        Si mie mi-ar face placere, dna Judith.
        Macar daca am putea reveni la calatoriile de altadata, acolo sau aici, daca ati mai veni (cred ca dna Agi z”l, locuia in Haifa, daca imi amintesc bine).
        Prin corespondentele care au si un caracter confesiv, pe care, pe unele dintre ele le-am avut cu oameni din forumul romanesc numit Taclale (am scris despre asta intr-o relatare anterioara care se refera la Retele de socializare), m-am imprietenit cu destule persoane astfel incat ne-am intalnit, ne-am cunsocut personal. Cred ca unul dintre motivele pentru care eu sunt aici, este legat de interesul meu de a cunoaste oamenii, poate chiar mai mult decat povestile pe care le povestesc. In spatele celor scrise se contureaza la Baabel, trasaturi umane deosebite, care personal imi fac o deosebita placere sa stiu ca exista si ca undeva ele sunt purtate de oameni deosebiti.
        Nu vreau sa exagerez spunand ca as avea o meteahna, si anume, meteahna prin care tind sa cred ca atunci cand limba de comunicare si experienta vietii sunt comune, legaturile sunt mult mai faisabile.

        Desigur nu este o regula unviersala 🙂

  • Tiberiu ezri commented on January 28, 2021 Reply

    Articol care denota o fire tinereasca a autoarei si plina de simtul umorului.

    • Muresan Judit commented on January 29, 2021 Reply

      Multumesc foarte mult . Compliment mai mare decat “tineresc” si “simt al umorului” nici nu putea primi un nonagenar ca mine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *