N-am mai râs de un veac şi mai bine. Nici nu ştiu când am râs pentru ultima oară…Mi se trimit cu toptanul via email bancuri care mă enervează pentru că sunt stupide ori vulgare sau răsuflate. Se întâmplă, totuşi, ca unele să-mi stârnească un surâs leşinat. Mi-e dor de râsul acela care mă pufnea pe vremuri scuturându-mă din rărunchi, până la sufocare, când aveam impresia că n-am să mai supravieţuiesc accesului de hohote şi am să crăp…

De o vreme încoace parcă nu se mai cade să râzi „ca un dobitoc” şi nici să surâzi „ca un nătâng.” S-a înstăpânit deprimarea, anxietatea şi încrâncenarea. Suntem încruntaţi şi nemulţumiţi, ne isterizăm, scrâşnim din dinţi, ţipăm şi ne năpustim. Cui îi mai arde de râs? Suntem din ce în ce mai gravi şi mai morocănoşi deşi dacă am avea curajul să facem un pas în afara scenei şi să ne privim ca nişte spectatori, am sesiza cât de ridicoli suntem – stând neclintiţi sub avalanşa de ştiri alarmante, previziuni sumbre, agresiuni sonore şi vizuale, colectând conştiincioşi energia negativă – şi poate am izbucni în râs!

Mi-e sete de râsul cristalin şi răcoritor, de râsul cald şi senzual, de râsul duios şi mângăietor…Îmi vine să strig în cele patru zări: „Dau un regat pentru o porţie de râs binefăcător şi mântuitor!” Numai că nu am niciun regat şi nici o altă proprietate funciară în afara unui domeniu baabel.suprapus.ro Şi nici acesta nu mai e al meu, ci al D-voastră stimaţi cititori!