Curente religioase în contextul emancipării
În condiţiile oferite de Emancipare au apărut o serie de noi mişcări, de noi înţelegeri a Iudaismului. Unele luau în considerare numai latura religioasă a iudaismului, altele doar dimensiunea naţională şi politică.
Din acest moment evreii au putut să-şi afirme identitatea evrească fără să adere la crezul religios.
Una din mişcările religioase a fost Iudaismul reformat. Această mişcare contestă atât caracterul absolut al legii scrise, cât şi al celei orale. Consideră ca ambele sunt un amestec de valori eterne, deci divine, dar şi de aspecte efemere, omeneşti. Minimalizează practicile rituale,. Se oficiază în limba locală, promovează deplina egalitate a sexelor în viaţa de cult. Cu anumite condiţii recunosc evreitatea copiilor din căsătoriile mixte.
Înrudit oarecum cu Iudaismul Reformat este Iudaismul Laic sau umanist. Acest curent prin Iudaism înţelege mai mult civilizaţie, decât un concept religios. Practic acest fapt se manifestă prin existenţa multor evrei care nu au nici un contact cu viaţa religioasă organizată. Adică se identifică ca evrei fără să fie religioşi, chiar atei. Sionismul, de pildă, s-a dezvoltat ca o mişcare laică. De altfel, mişcarea antisionistă, Bundul din Rusia, a fost tot o mişcare evrească, dar fără contingenţe religiose. Potrivit acestui curent Iudaismul este o filozofie, o manifestare intelectuală, de literatură, folclor, iar învăţăturile sale religioase şi morale sunt la fel de discutabile ca ale altor civilizaţii.
În cadrul marilor schimbări se înscrie şi aşa zisul Curent reformat. Acest curent, întemeiat în Germania, contestă caracterul neschimbător al legii scrise şi, prin urmare, susţine adaptarea gândirii şi practicii evreieşti la spiritul vremii. Acest curent îşi are rădăcinile în anumite idei ale lui Moise Mendelsohn, încurajând evreimea să se distanţeze de concepţia rabinică tradiţională şi să atribuie educaţiei o valoare care depăşeşte limitele înguste ale sistemului rabinic. Conform acestui curent textele liturgice pot fi modificate, limba în care se oficiază liturghia e cea locală şi nu ebraica. Melodiile vechi pot fi îmbogăţite, parţial, cu folclorul mai recent, de stil european, iar femeile au dreptul să dtea alături de bărbaţi în sinagogă. Funcţionarul evreu, dacă i se pretinde acest lucru, poate să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu şi în ziua de şabat. Bărbaţii pot umbla şi cu capul descoperit, iar căsătoriile mixte sunt admise fără restricţii.
Acest curent a găsit adepţi în multe părţi ale lumii, mai ales în America, dar şi într-o serie de state europene. Printre ele şi în Ungaria. În 1867 Congresul comunităţilor evreieşti din Ungaria a decis întemeierea unui seminar rabinic modern. În replică o parte însemnată adepţilor acestui curent s-au deprins considerând că e prea radical şi au adoptat o poziţie reformistă moderată, şi anume neologia, care persistă şi până în zilele noastre.
Pentru a contracara aceste curente nihilist religioase, s-a format Iudaismul ortodox, curent ce poate fi analizat cel puţin în 2 etape: de la începutul sec XIX până cel de al II-lea război mondial şi după război până în zilele noastre. De fapt Iudaismul Ortodox, clădit pe piloanele iudaismului tradiţional, a fost depozitarul autentic al tradiţiei evreieşti până la epoca emancipării. Este curentul care afirmă inspiraţia divină a iudaismului, care aderă în totalitate la legea scrisă şi cea orală şi care respectă în totalitate prevederile Halahei. Odată cu dispariţia ghetourilor, o serie de apărători ai Iudaismului Ortodox au încercat să respingă deschiderile economice şi sociale oferite de emancipare şi să păstreze autarhia culturală şi socială străveche. Cu toate acestea emanciparea şi-a spus cuvântul. O închistare totală era imposibil de realizat. Evreii emancipaţi în Germania şi Ungaria s-au integrat într-o societate mai deschisă în care portul naţional ca şi obiceiurile şi obligaţiile religioase (ca legile alimentare, respectarea şabatului) deveneau un impediment, iar alte aspecte ale cultului erau depăşite. Mişcarea ortodoxă a întâmpinat greutăţi în stabilirea unui consens asupra modernismului, care a mers până la negarea Haskalei.
Această atitudine a fost acceptată mai ales în estul Europei, unde emanciparea s-a realizat mult mai târziu, abia după primul război mondial . Principala problemă cu care s-a confruntat Ortodoxia a fost de natură istorică. Ca şi în cazul Iudaismului Tradiţional, până la emancipare, apartenenţa la comunitate nu era o chestiune de opţiune personală Acuma însă, după emancipare, Ortodoxia s-a aflat în faţa unei mari dileme: majoritatea evreilor au început să nu respecte legile Halahei. Ce-i de făcut? Cum sunt consideraţi evreii nepracticanţi? Ortodoxia ungară, care reprezenta jumătate din populaţia evreiască a ţării, s-a împărţit în două fracţiuni: una de orientare tradiţională şi alta care recunoştea valorile lumii moderne. Până la urmă, se pare că a avut câştig de cauză un curent desprins din Ortodoxie, numit neo-ortodoxie, care a rămas fidel legilor Halahei, acordând, totuşi, unele înlesniri viaţii cotidiene.
Oricum Ortodoxia a rămas un curent foarte puternic pe plan mondial, dar neînsemnat în Europa zilelor noastre. Cu 100-150 ani în urmă 90% din evreimea lumii trăia în Europa şi ortodoxia era extrem de puternică tocmai în estul Europei, în regiunile cele mai lovite de masacre. În urma emigrărilor masive din secolul trecut, precum şi din cauza că la o bună parte a supravieţuitorilor Holocaustului li s-a zdruncinat credinţa religioasă, puterea Ortodoxiei s-a diminuat extrem de mult. Astfel centrul de greutate al Ortodoxiei s-a transpus în America şi Israel.
Ortodoxia a renăscut în ambele aceste ţări pe deoparte din cauza afluxului de militanţi ortodocşi din Europa în ajunul celui de-al II-lea Război Mondial, precum şi prin creşterea unei avangărzi de ortodocşi născuţi în aceste ţări în ultima jumătate de secol. În America rabinii ortodocşi sunt pregătiţi în prestigioasele instituţii de învăţământ ca Yeshiva University din New York şi Hebrew Theological College din Chicago. Printre instituţiile evreilor ortodocşi se numără şi clanul Lubavici (Habad). Ortodocşii americani se întăresc şi printr-o natalitate ieşită din comun. S-au format comunităţi independente din punct de vedere economic cu reţele de instituţii: de învăţământ, spitale, azile, chiar de transport (de ex. school buses). Cu alte cuvinte se îngrămădesc într-un ghetou voluntar.
În sfârşit, printre marile curente ale iudaismului, amintim Iudaismul Conservator. Întemeietorii acestui curent nu au reuşit să se identifice nici cu iudaismul ortodox, dar nici cu iudaismul reformat. După părerea lor ortodoxia greşeşte atunci când respinge cercetarea critică şi ştiinţifică a iudaismului, cultivând o abordare rigidă a Halahei. Cât despre reformă, modul de a trata religia e prea radical, ebraica e scoasă din uzul liturgic, iar aspectele etnice al iudaismului sunt repudiate. S-a pledat deci pentru o cale de mijloc în sensul susţinerii legilor Halahei, cu condiţia adaptării la necesităţile epocii. Unul dintre aspectele majore ale disputelor din cadrul curentului a fost rolul femeii în cadrul cultului şi în ritual. Încă din 1955 femeile puteau fi chemate la citirea Torei, iar din 1973 au fost acceptate la cvorumul de rugăciune (la minian). Mai mult, din 1983 femeile au fost admise la studiile rabinice şi prima femeie rabin a fost învestită în 1985. De remarcat că acest curent a fost singurul care de la bun început a avut o poziţie pro sionistă. De altfel în ultimele decenii acest curent a suferit un declin continuu, nefiind agreat nici în Israel.
Evreul contemporan
După două secole de la emancipare, evreul – în majoritatea cazurilor – e de nerecunoscut printre semenii lui de alte naţii. Acest fapt se datorează renunţării la multe practici religioase şi la viaţa comunitară, prin împrăştierea locurilor de rezidenţă, prin schimbarea numelor de familie şi, în mod special, creşterii continui a căsătoriilor mixte. Se manifestă o renunţare la educaţia religioasă a copiilor, la bar- şi bat miţva, etc. Ce-i drept, modernitatea a avut un efect puternic negativ pe plan religios. Evreii, în ansamblu, n-au păstrat din religia lor decât datele principale din calendarul evreiesc. Atât. Aceste elemente de integrare, evident înlesnesc calea spre asimilare.
În tematica Iudaismului contemporan se includ foarte organic două elemente importante din istoria noastră recentă care au avut un impact major asupra identităţii iudaice: Shoah şi crearea Statului Israel. În urma emigrărilor masive în preajma primului şi cel de al doilea Război Mondial şi, mai ales, după genocidul nazist, populaţia evreiască din Europa a scăzut la 10-12%. din 90% cât a reprezentat cu 100-150 ani în urmă, Lumea Nouă devenind cel mai important centru evreiesc din lume.
Crearea Statului Israel şi, mai ales, Războiul de 6 zile au avut o înrâurire explozivă asupra identităţii iudaice.
În abordarea problemei identităţii iudaice, se necesită să amintim încă un element major ce dăinuie de secole: antisemitismul. După genocid, după Auschwitz ,s-a crezut că antisemitismul va fi eradicat pe veci. Istoria perioadei ce a urmat a infirmat acest crez. El persistă şi în locuri unde nu mai sunt evrei. Renaşterea partidelor de extremă dreaptă şi apariţia naţionalismelor în urma imploziei Blocului de Est au avut drept urmare o multitudine de manifestări xenofobe, antisemite, confirmând caracterul său permanent. În faţa acestei situaţii, evreii nu au altă soluţie decât să-şi asume identitatea, impusă din exterior.
Legat de antisemitism trebuie făcute câteva precizări. Antisemitismul modern nu are nimic de-a face cu religia iudaică. Se deosebeşte radical de anti-iudaismul creştin. Acum e stigmatizată rasa şi nu religia. Evreii care, potrivit doctrinei naziste, fac parte dintr-o rasă inferioară, chiar subumană , totuşi – după opinia aceloraşi nazişti – au anumite calităţi care le conferă puteri redutabile şi ambiţii nemăsurate spre dominare. Duşmanul nu este deci evreul care poate fi uşor recunoscut după aspectul său fizic, ci evreul asimilat, invizibil, care se pierde în mulţime. Evreul modern, asimilat, este un partener social egal, totodată rival. Pe măsură ce mizele modernităţii pierd din conţinutul lor religios, anti-iudaismul creştin se transpune pe plan social. (Evreul dăunător societăţii, precum şi atitudine făţişă împotriva Statului Israel.)
În vederea păstrării identităţii iudaice memoria joacă un rol esenţial. Păstrarea vie a memoriei se realizează prin foarte multe căi: institute de învăţământ, de cercetare, edituri, reviste de specialitate, publicaţii, expoziţii şi altele. În acest sens un rol deosebit ocupă muzeografia.
În ultima jumătate de secol s-a făcut enorm pentru păstrarea memoriei iudaice. Vechi locuri ale vieţii evreieşti lăsate în părăsire sunt transformate în locuri de memorie. S-au construit şi au fost date în funcţiune multe muzee şi memoriale evreieşti. Printre practicile comemorative un loc important ocupă memoria genocidului. În decursul anilor această memorie a devenit o referinţă de identitate a iudaismului, în aşa măsură încât s-a transformat într-o putere mobilizatoare atât de mare – după unele aprecieri – încât ar putea lua locul Israelului în ceea ce priveşte capacitatea de mobilizare a evreilor.
Cum a fost posibil ca poporul evreu să persiste în ciuda persecuţiilor de-a lungul istoriei sale multimilenare? – se întreabă Hans Küng, în monumentala sa lucrare IUDAISMUL. În capitolul „Iudaismul o enigmă” afirmă că evreii constituie un popor deosebit de alţii, având o dimensiune internaţională, adică evreii din diaspora, din punct de vedere politic şi cultural sunt americani, englezi, francezi, germani, etc. şi nu „israelieni în străinătate” . Evreii nu fac parte nici măcar din aceeaşi rasă, deoarece în urma amestecului de veacuri, sunt descendenţi ai kazarilor turci, ai falaşilor din Etiopia, etc. O dovadă în acest sens este că Israelul de azi e un stat multirasial cu oameni de toate culorile pielii, părului, ochilor. La evrei nu există o singură comunitate lingvistică, majoritatea lor nu vorbesc ebraica, iar acuma nici idiş, ci limbile locale. Nu se poate afirma nici măcar faptul că ar constitui o comunitate religioasă, deoarece mulţi dintre ei nu practică religia, sunt chiar ateişti. Alţii, ce-i drept religioşi, resping în mare măsură legile Halahei.
Cum a fost posibil atunci, ca în aceste condiţii, evreimea care reprezintă o cantitate neglijabilă din populaţia lumii, să nu dispară în decursul istoriei? Iudaismul – afirmă Küng – este o comunitate fatidică care, de-a lungul unei istorii milenare, prin persecuţii, ba chiar prin exterminare şi fără să fi avut un stat, a dovedit o putere de rezistenţă nemaipomenită, incomparabilă şi admirabilă.
