Eva Galambos: FILE DIN ISTORIA SIONISMULUI: CUM AM DEVENIT SIONISTĂ la…8 ANI

Când m-am înscris la organizaţia sionistă, refăcută acum câţiva ani de Tibi Roth, preşedintele comunităţii braşovene, i-am spus că dacă ar fi să procedeze ca la partidul comunist, ar trebui să-mi dea un carnet cu un număr mic, aşa primeau ilegaliştii.

Nu că aş fi fost sionistă ilegalistă, au fost mulţi şi dintre aceştia, ci fiindcă eu am aderat la Dror Habonim de la Arad …la vârsta de opt ani.

Şi ca să lămurim, totuşi, lucrurile: nu am fost îndemnată de conştiinţa sau ideologia sionistă ci, pur şi simplu, părinţii – ca să scape de gura mea şi ţipetele mele – m-au înscris, împreună cu fratele meu, la o tabără de copii şi tineret, organizată de Dror lângă Haţeg, la poalele Retezatului. Ţipetele au fost produse de faptul că, într-o primă etapă, l-au înscris numai pe Adam deoarece se primeau copii de la 10 ani în sus. Cum eu trebuia să fac toate aşa cum făcea fratele meu, explicaţiile părinţilor nu m-au convins, în schimb urletele mele i-au convins pe ei. S-au întors la organizatori, i-au prezentat „cazul” , s-au rugat de ei, şi, deoarece mai era o fetiţă de vârsta mea care voia să meargă în tabără împreună cu sora ei mai mare, m-au acceptat. Oricum, noi două am fost cele mai mici din toată tabăra. Atunci mai puţin, dar mai târziu am admirat curajul părinţilor mei care ne-au lăsat acolo deşi ştiau că nu mergea cu noi nici un adult: copiii mari aveau grijă de cei mici. Poate că erau şi adulţi, dar mie mi se păreau „mari” toţi cei care depăşeau 11-12 ani. Una peste alta, am plecat în tabăra la care au venit copii din toată ţara. A fost minunat: am stat în corturi, ceea ce m-a plăcut la nebunie, mergeam în excursie, ştiu că am vizitat ruinele de la Sarmisegetuza, am făcut focuri de tabără şi eu am realizat o mare performanţă: am început să înot singură într-un pârâu (mie mi s-a părut mare, apa îmi ajungea până la piept), luasem lecţii de înot înainte de a pleca, la Arad în apa Mureşului, dar nu apucasem să dau „examen”. Acum nici nu a mai fost nevoie..

Mâncarea…Era în 1946, bănuiesc că nu era o mare varietate, dar mie mi s-a părut extraordinară. Aceasta în condiţiile în care până atunci am fost cel mai mofturos copil posibil, nu mâncam decât carne, nu-mi plăcea altceva. Acolo am mâncat tot ce mi se dădea, probail aerul de munte mi-a stârnit pofta de mâncare şi acest „dar” sau poate blestem, s-a păstrat şi astăzi. Ne-am întors după două sau trei săptămâni, nu mai îmi aduc aminte exact cât am stat, iar la gară părinţii nu ne-au recunoscut, eram atât de murdari. Şi nu numai asta, dar aduceam cu noi şi păduchi. Părinţii au fost îngroziţi, dar eu cu fratele meu ne întreceam cine are mai mulţi.

Eu nu-mi mai aduceam aminte, dar fratele meu mi-a spus că în tabără ne ţineau conferinţe şi că se organiza şi un fel de pregătire paramilitară, probabil pentru cei „mari”, de 16-18 ani, pe care-i pregăteau pentru Alia. Când ne-am întors la Arad, am continuat să ne ducem la Dror Habonim, eram copii împreună cu adolescenţi şi tineri. Ne vorbeau despre Herzl, ştiu că fotografia lui era pe perete, am învăţat Hatikva, era un grup de tineri care urma să plece ilegal în Palestina, era înaintea declarării statului, deci câteva ceva am aflat şi noi. Ţin minte că toate organizaţiile sioniste din Arad au defilat de 1 mai 1947, eram îmbrăcaţi cu uniforme-bluze bleu şi pantaloni sau fuste bleumarin şi cei mari purtau steagul alb-albastru. O foarte frumoasă amintire de pe vremea „activităţii mele sioniste” a fost un bal costumat de Purim pentru copii, precedat de un spectacol unde fratele meu a interpretat un cântec de cowboy. Nu avea doar costum şi pălărie…dar şi un cal din carton pe care îl trăgea după el. Eu am făcut un număr de step şi am fost vopsită în negru. Toată această distracţie, căci pentru noi a fost distracţie, s-a terminat în 1948, când au fost interzise organizaţiile sioniste. Ştiu că cei mari s-au mai întâlnit un timp, ilegal, dar pe noi părinţii nu ne-au mai lăsat.

Într-o emisiune de radio unde am povestit pe scurt acest episod, am fost întrebată dacă ţin minte momentul votului ONU pentru Israel (Noiembrie 1947), cum au primit cei care erau implicaţi în organizaţiile sioniste vestea. Nu ţin minte, probabil nu am fost acolo, nici părinţii nu ne-au spus nimic. Ştiam însă că englezii nu te lasă în Palestina (aşa a intrat în conştiinţa noastră), aveam un văr care a plecat cu soţia ilegal, n-au reuşit să debarce şi au fost duşi în Cipru. Au ajuns în Israel în 1948….Celălalt moment legat de Israel este legat de emigrări, prin anii 50-52, când ne-au plecat prieteni şi a depus şi familia noastră actele…dar n-a fost să fie, am primit negativ. Dar de-aici începe o altă poveste.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *