De aproape 20 de ani, iubitorii de teatru pot să vizioneze piese regizate de Alexandru Hausvater, fiul rătăcitor (nu risipitor) care s-a întors (şi) acasă. Personalitate artistică bine cunoscută în trei continente, el lucrând din Canada până în România şi Israel, Rusia, Ungaria sau New York, Alexandru Hausvater este un regizor original, cu o viziune aparte asupra abordării unei piese de teatru, cu o imaginaţie bogată şi creativă.

De aproape 20 de ani, iubitorii de teatru pot să vizioneze piese regizate de Alexandru Hausvater, fiul rătăcitor (nu risipitor) care s-a întors (şi) acasă. Personalitate artistică bine cunoscută în trei continente, el lucrând din Canada până în România şi Israel, Rusia, Ungaria sau New York, Alexandru Hausvater este un regizor original, cu o viziune aparte asupra abordării unei piese de teatru, cu o imaginaţie bogată şi creativă.Este unul dintre regizorii controversaţi, fapt care nu-l deranjează deloc. Cei care nu agreează felul în care prezint o piesă, ,după ce pleacă de la teatru, se gândesc multă vreme la ea, o dezbat, caută argumente care să le susţină punctul de vedere. Şi,de fapt, aceasta este menirea teatrului, să rămână în memoria spectatorului, opinează regizorul..

   A avut o viaţă neobişnuită şi multe aspecte din povestea care mi-a spus-o într-o cafenea bucureşteană mi-au evocat pe undeva pe Amos Oz – mediul intelectual în care a copilărit (“Poveste despre dragoste şi întuneric”), banda de copii din care a făcut parte (“Pantera din subteran”) kibuţul (“Odihnă desăvârşită”)– dar bineînţeles în alte coordonate. Mi-a vorbit şi despre teatru şi rolul său în cultură, iar momentul cel mai emoţionant al celor spuse de el a fost necesitatea menţinerii teatrului evreiesc din București

Cine eşti, Alexandru Hausvater?

S-a născut la Bucureşti, undeva în apropierea fostului cartier evreiesc (“În copilărie mă urcam pe zidul grădinii de vară unde prezenta spectacole teatrul Baraşeum”), dintr-un tată evreu austriac, bucovinean şi o mamă evreică din Bucureşti. “Am locuit într-un penthouse. Părinţii mei erau un fel de centru al boemei bucureştene. În anii ‘ 50 în casa noastră se întâlneau pictori, sculptori, artişti, compozitori, se discuta până la 7-8 dimineaţa, erau oameni excentrici. Era o atmosferă bizară pentru un copil care se ascundea sub masă,.. unii dintre ei cheli, fără păr, din cauza timpului petrecut în penitenciare, dar era o atmosferă culturală, artistică foarte specială şi eu reuşeam să adorm la picioarele lor sub masă, dar să absorb toate lucrurile care le auzeam. Era interesant că într-o societate oribilă cum era cea din România anilor 50, aceşti oameni au reuşit să creeze o viaţă de o aşa intensitate rafinată şi de-atunci eu am vrut să caut acest fel de viaţă”., evocă el perioada primei copilării. Hausvater povesteşte cum tatăl lui, industriaş care “devenise director în propria fabrică”, a fost arestat de două ori, la Braşov şi Oradea, că securiştii le supravegheau casa şi că el însuşi, copil fiind, a fost arestat.pentru 18 ore “.A trebuit să învăţ să trăiesc în două realităţi contradictorii, îşi aminteşte regizorul. La şcoală unde învăţam prostiile din vremea aceea, cu ce-au mai inventat sovieticii şi acasă, o realitate personală, cu tatăl care dispărea şi apărea din nou, pe care-l aşteptam la Gara de nord, un om frumos ca un zeu, înalt şi blond., fără păr. A fost o copilărie extraordinară, care m-a făcut să fiu un copil precoce, dar pe undeva am simţit că mi s-a furat copilăria. Şi de aceea, la 24-25 de ani am început să fiu copilăros. A trebuit atunci, în România, să mă comport ca un adult, trebuia să fiu atent la ceea ce spun, cum spun şi cui spun. Deoarece vorbeam de-atunci limbi străine şi stăteam de vorbă cu străinii, am fost şi eu investigat. Pe de altă parte, eram forţat de societatea părinţilor să fac faţă cerinţelor lor, să văd toate filmele şi piesele de teatru pe care le vedeau ei, să citesc cărţile pe care le citeau ei” A învăţat să citească foarte repede , la trei-patru ani , o greşeală monumentală din partea părinţilor, consideră el, deoarece în primii ani de şcoală se plictisea şi era mai mult pe coridoare Deja la acea vârstă citea cărţi de Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Mark Twain.

Israelul, de la penthouse la casa din azbest

Părinţii, deşi nu mai erau aşa tineri, povesteşte regizorul, au decis să emigreze pentru ” a-l salva”. Au trăit la început în condiţii grele, într-o localitate denumită “oraşul grădinilor”, dar care era un pustiu, într-o casă de azbest, fără lumină electrică. Una dintre cele mai puternice amintiri ale lui a fost mama ei, cu o haină de blană albă, aşteptându-I cu o lumânare pe el şi tatăl lui să descarce mobilele în acea casă.. Acolo şi-a dat seama că pentru a supraviețui, trebuie să se integreze într-un grup de copii cu care să facă faţă altor grupuri inamice. “Şi duşmanii noştri nu erau arabii sau evreii veniţi din Africa   ci copiii ultrareligioşi”, îşi aduce el aminte. De la început a fost conştient de necesitatea apartenenței la o grupare politică şi a considerat că cel mai bun mijloc va fi frecventarea unei şcoli de elită. De aceea, în loc să se ducă la un liceu israelian s-a dus la o şcoală cu tradiţie în limba engleză, Tabeetha School, unde a fost coleg cu copii de diplomaţi, în majoritatea neevrei. De multe ori, povesteşte el, şcoala era atacată de religioşi care spuneau că puţinii evrei care o frecventau erau evrei convertiţi la creştinism. Şcoala era departe de casă, la Jaffo, nu era ieftină, de aceea, după cursuri se ducea să lucreze ; a predat lecţii de engleză şi a fost garderobier la un bar. “Duceam şi aici o viaţă dublă deoarece nu puteam spune colegilor mei că părinţii mei sunt săraci, sunt imigranţi”. Dar pentru el şcoala a reprezentat o provocare din punct de vedere intelectual, academic şi, fiind o persoană ambiţioasă, vroia să ajungă să-i domine pe ceilalţi. Şcoala avea un nivel înalt, era legată direct de două universităţi cea din Londra şi din Oxford şi de-acolo veneau profesori ca să predea.

Experienţa moşavului

Una peste alta, a ales o viaţă neisraeliană şi aceasta datorită unei greşeli a părinţilor care l-au trimis la un moşav, iar el ura viaţa colectivă. A fost un moşav socialist de unde a şi fugit. Dar a întâlnit acolo oameni interesanţi, foşti generali de armată, miniştri, foşti profesori universitari din diferite ţări, inclusiv un fost asistent al lui Troţki, unii dintre ei supravieţuitori ai Holocaustului, care lucrau la grajduri, în grădinile de zarzavat, la bucătărie. “Am luat lecţii de viaţă de la martori ai istoriei adevărate, cea trăită, nu cea din manuale”, spune el.

Puţin mai târziu, adolescenţa lui a fost marcată şi de moartea prematură a tatălui lui care, cu toate eforturile, a fost imposibil de salvat. “Cu el s-a sfârşit o etapă din viața mea şi a început o alta Dar, fiind foarte tânăr, această pierdere mi-a marcat toată viaţa”, arată el.

Regizor… din întâmplare.

După absolvirea liceului (şi efectuarea stagiului militar) a terminat Universitatea din Tel Aviv – literatură dramatică, engleză şi ştiinţe politice , aceasta din urmă deoarece tatăl lui ar fi vrut ca el să fie diplomat. A plecat apoi în Irlanda pentru doctorat “dar nu educaţia formală a avut influenţă asupra mea, ci întâlnirile cu oamenii, războiul (a participat la războiul de şase zile) şi plecarea din Israel, venirea în Irlanda şi apoi în Canada”. Adevărul este, recunoaşte Alexandru Hausvater, că era un om care nu avea rădăcini, nu putea să se identifice cu nimeni,, nu făcea parte dintr-un grup şi nici nu a avut legături cu comunităţile evreieşti care l-au îmbrăţişat dar el i-a atacat, inclusiv în America “din cauza lipsei lor de reacţie, din timpul războiului, pentru scuzele lor ridicole de ce nu au făcut nimic pentru evreii din Europa de est în timpul Holocaustului”..

L-am întrebat când şi-a dat seama că teatrul este menirea lui. ”Un artist de teatru poate să nu-şi dea seama o viaţă întreagă”, mi-a răspuns, “Teatrul este o activitate făcută de oameni, iar oamenii se schimbă de la o producţie la alta. Faptul că am devenit regizor a fost un accident total, credeam că voi fi profesor universitar sau diplomat, că îmi voi petrece viaţa la cocktailuri, cu femei frumoase, aşa cum dorea tatăl meu… Dar la Dublin, cercetând opera dramaturgului irlandez John Millington Synge, şi dorind să cunosc dialectul celtic, am lucrat cu nişte pescari analfabeţi care vorbeau limba lui şi deodată ce-am făcut eu s-a dovedit a fi un succes şi lumea a declarat că sunt regizor. Dar eu nu am fost şi nu sunt convins nici astăzi că este aşa, căci dacă eşti convins nu mai progresezi.,. Munca de regizor este o ocupaţie care presupune întrebări, un proces de investigare, de căutare cu o curiozitate copilărească şi,, în ultimă instanţă, spectacolul nu este un lucru finit deoarece , din el fiecare îşi ia ce I se potriveşte

O artă complexă

Teatrul este o combinaţie a tuturor artelor practicate de om – muzică, dans, mişcare, poezie,. Oamenii Renaşterii vroiau să-i adune pe marii artişti şi împreună să facă teatru. Ca să fii la curent cu toate artele nu înseamnă numai să citeşti, să ştii, ci să practici, să te intereseze viaţa, să trăieşti lucruri pe care, de fapt, nu le poţi trăi. Lumea înţelege anumite modalităţi de a trăi dar trebuie prin alte modalităţi să redai cum şi ce a trăit cineva. Omul nu trăieşte niciodată un eveniment izolat, fără legătură cu o altă situaţie. Trăim pe planuri multiple şi fiecare om trăieşte aşa. Să nu uităm complexitatea unui personaj care nu este numai bun sau rău. Pe scenă nu arăţi numai culorile primare, alb sau negru, ci şi griul, cenuşiul Şi apoi înţelegi anumite lucruri numai cu timpul. Când faci teatru trebuie să ai o relaţie apropiată cu autorul dramatic.,. cum am avut eu cu Shakespeare. La început, deşi la şcoală l-am învăţat pe dinafară, nu am înţeles nimic A trebuit să trec printr-o experienţă de viaţă, prin sentimente complexe că să-l înţeleg.

Mă întrebi cum îmi aleg piesele de teatru? Ele mă aleg pe mine! E foarte important când vezi o piesă de teatru să-ţi pui întrebări. De ce acest regizor a ales această piesă acum şi aici ? Fiecare piesă îşi are timpul său, unele , cu implicaţii mai actuale, politice devin apoi desuete. Dar există şi lucruri universale, cum este dramaturgia clasică. Teatrul clasic este ceva din trecut care are un impact atât de puternic, încât vorbeşte tuturor generaţiilor, inclusiv celor de astăzi… Shakespeare, de pildă, a supravieţuit deşi era de presupus că la început opera lui era o artă orală, de multe ori actorii erau analfabeţi, piesele au apărut tipărite după moartea lui, cine ştie în ce măsură au fost modificate, dar a rămas în viaţă fiindcă era o artă morală. Eu îmi aleg piese, nu autori . Îmi sunt prezentate multe piese, încerc să găsesc autori noi din zone mai puţin cunoscute dar unde există o efervescenţă culturală, de pildă ţările nordice, dar mă aplec şi asupra unor piese ale autorilor clasici foarte cunoscuţi, neglijate, nejucate. În fond doar o zecime din piesele lui Moliere sau Goldoni au fost prezentate pe scenă.. Uneori simt nevoia să adaptez romane, de pildă acum încerc să dramatizez romanul” Adam şi Eva” al lui Rebreanu, abordându-l într-un stil nou de gândire”

Evreul este creativ din naştere 

L-am întrebat pe Alexandru Hausvater cum vede viitorul teatrului evreiesc. “La o întâlnire la New York a unor intelectuali evrei s-a discutat unde să se creeze un teatru naţional evreiesc la New York, la Ierusalim… ? Eu atunci am spus, acolo unde s-a născut acest teatru, la Bucureşti, în România”, mi-a răspuns el.,.”Într-o ţară ca România, existenţa unui teatru evreiesc de stat este o necesitate extraordinară. Teatrul evreiesc este un element integral al culturii române. După părerea mea, numele dramaturgului naţional al României nu începe cu Ion Luca Caragiale, ci cu Mihail-Mihail Sebastian. Un teatru evreiesc este o parte a culturii moderne care trebuie să transmită dramaturgia evreiască şi israeliană, să fie un teatru adevărat, nu de propagandă, deoarece teatrul are impactul lui. Deci, teatrul evreiesc în România este necesară şi sper că sub conducerea noului management va căpăta o nouă energie, se va reforma şi va progresa. Lucrul cel mai important al comunităţii evreieşti din România este teatrul evreiesc care are o istorie în spate şi creează o reflecţie culturală Evreul este creativ din naştere şi apare în dublul rol : de public şi actor. De aceea, îndemn pe toată lumea să se ducă la teatru”, mi-a spus în încheiere regizorul Alexandru Hausvater..

(articol in curs de publicare in revista Realitatea Evreiasca)