Profesorul Ion Ianoşi împlineşte pe 1 mai frumoasa vârstă de 85 de ani. În ultimii 5 ani „profesorul” a scris monumentalul volum memorialistic „Internaţionala mea. Cronica unei vieţi” (850 de pagini), apărut la Editura Polirom, care ne-a relevat parcursul vieţii unui cărturar de mare valoare, cu o operă şi activitate benefică pentru viaţa culturală din România, în a doua jumătate a secolului trecut.
Profesorul Ion Ianoşi împlineşte pe 1 mai frumoasa vârstă de 85 de ani. În ultimii 5 ani „profesorul” a scris monumentalul volum memorialistic „Internaţionala mea. Cronica unei vieţi” (850 de pagini), apărut la Editura Polirom, care ne-a relevat parcursul vieţii unui cărturar de mare valoare, cu o operă şi activitate benefică pentru viaţa culturală din România, în a doua jumătate a secolului trecut.
Profesorul provine dintr-o familie evreiască, burgheză, cu idei liberale, având rădăcini în imperiul austro-ungar, în care se vorbea în mod curent maghiara, germana şi româna. Tatăl, Gyula/Iuliu Steinberger, născut la Budapesta, a avut, la Braşov, o firmă comercială de articole coloniale şi delicatese. Deşi burghez, a fost un „simpatizant activ” al mişcării comuniste ilegale. Mama, Ana Leitner , născută la Comandău, a fost o personalitate colorată, voluntară şi nonconformistă. Prin intermediul unor prieteni şi-a găsit vocaţia de ziaristă, semnând cu pseudonimul Latto Anna.
Ioan-Maximilian (János), unicul copil al lui Iuliu şi al Anei Steinberger, s-a născut la 1 mai 1928 în casa braşoveană a părinţilor. Deşi familia nu era religioasă, băiatul a fost circumcis, ba chiar a avut şi Bar Mitzva. Părinţii s-au despărţit când avea 7 ani, copilul rămănând în grija tatălui. Ioan-Maximilian a fost „un copil nervos, introvertit, necomunicativ, însingurat”. Prima clasă de şcoală primară a făcut-o la şcoala evreiască, în limba maghiară, limba lui maternă. Apoi a fost trecut la o şcoală de stat în limba română, pe care o va absolvi în 1939. După un an la un liceu comercial, fiind exclus de la şcolile de stat din motive rasiale, a urmat, între anii 1940-1944, o şcoală de meserii organizată de comunitatea evreiască. A fost un elev mediocru dar s-a instruit prin lecturi şi audiţii muzicale. După 1944, printr-un efort epuizant a dat examene pentru a absolvi liceul şi a trecut examenul de bacalaureat.
În august 1945 el s-a înscris în UTC şi pe 30 decembrie a primit carnetul de membru PCR, deşi nu împlinise încă vârsta de 18 ani. Partidul Comunist avea nevoie atunci de cadre, nu se uita nici la vârstă, nici la originea socială sau etnică a membrilor! Adeziunea unor evrei care au supravieţuit Holocaustului la mişcarea comunistă se explică prin speranţa lor într-o societate liberă de discriminări etnice, speranţă care se va dovedi în cele din urmă utopică.
După terminarea liceului, în 1947, s-a înscris la Universitatea Bolyai din Cluj, unde a studiat maghiara, cu limba secundară franceza, în primul an şi limba rusă, în al doilea an. La sfârşitul anului 1949 a fost trimis pentru continuarea studiilor în Uniunea Sovietică. A avut norocul de a fi repartizat la Leningrad, oraş de care se va îndrăgosti. Perioada de şase ani, petrecută în oraşul de pe malurile Nevei a fost o perioadă fericită, autorul având posibilitatea să studieze acolo ceea ce-şi dorea, adică filosofia, cu specializarea în estetică. Acolo a cunoscut-o pe Janina Caffé, cu care se va căsători în vacanţa din anul 1952, formând un cuplu de intelectuali de invidiat. În 1954 a primit „diploma de merit” a Universităţii Jdanov „în specialitatea filosofie” şi a obţinut să fie trimis pentru încă un an la aspirantură. În 1955, după susţinerea dizertaţiei cu titlul „Problema tipicului în estetica marxist-leninistă” i s-a conferit „diploma de candidat în ştiinţele filosofice”, omologată la Bucureşti, în 1958, cu titlul de „doctor în filosofie”.
Revenit în ţară în 1955, datorită Janinei devine bucureştean şi adoptă limba română pentru activitatea sa ulterioară. La Bucureşti s-a dedicat activităţii didactice în învăţământul superior. În 1958, întreaga familie şi-a schimbat numele din Steinberger în Ianoşi, iar autorul s-a transferat la Facultatea de filosofie din cadrul Universităţii şi a avansat continuu, primind în 1964 şefia Catedrei de etică şi estetică, nou înfiinţată. În paralel cu activitatea didactică, în perioada 1956-1965 a fost activist (instructor) la Sectorul de artă, apoi la sectorul de literatură, al Comitetului Central PMR. Deşi titlul de instructor la Comitetul Central, pare a fi important, în realitate era o funcţie destul de minoră, un fel de referent, aşa că nu se poate afirma că ar fi fost în perioada aceea un „controlor ideologic” al culturii din România.
În paralel cu activitatea didactică Ianoşi a publicat o serie de cărţi, multe premiate. Menţionez volumele dedicate lui Thomas Mann, Dostoievski, Tolstoi, Hegel, etc. În 1970 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, apoi în 1972 secretar al Secţiei de critică şi istorie literară a Uniunii Scriitorilor. A abordat teme legate de iudaism (de pildă „Alegerea lui Iona”), într-o vreme când astfel de teme nu erau agreate. „Ca eseist – scrie Ianoşi – mă străduiam să-mi salvgardez libertatea lăuntrică” . A contribuit prin referate favorabile la publicarea unor volume „suspecte” pentru regimul comunist: „Jurnal de la Păltiniş”(1983) şi „Epistolar” (1987) de Gabriel Liiceanu, „Minima Moralia”(1988) de Andrei Pleşu, etc.
Autorul nu se cruţă în aprecierea greşelilor făcute din dogmatism sau din frică. „Am păcătuit nu atât printr-o intransingenţă doctrinară «pură», cât prin interesul de a nu-mi periclita situaţia”. În privinţa identităţii el mărturiseşte cu naivitate: „toţi mă consideră evreu, deşi personal mă consider maghiar”. De fapt „internaţionalistul” Ianoşi este un minoritar dublu în cultura română, atât prin originea sa etnică, evreiască, cât şi prin limba sa maternă, maghiară.
Ianoşi are curajul să-şi menţină şi acum convingerile „de stânga”. După 1990 a fost atacat de „fostul prieten” Vladimir Tismăneanu şi de alţi resentimentari. Desigur profesorul stimat a fost afectat de aceste atacuri. Cu toate aceste mizerii, în noembrie 2001 Academia Română l-a ales membru de onoare. Distinsul intelectual ajuns la vârsta senectuţii se poate declara mulţumit cu opera sa şi mai ales cu generaţiile de studenţi pe care le-a pregătit şi care nu se sfiesc să-l onoreze cu aprecierea lor. Chiar dacă nu suntem de acord cu toate ideile actuale – „de stânga” – ale profesorului, el trebuie respectat pentru onestitatea sa.
Voi menţiona, în încheiere, că volumul memorialistic al lui Ianoşi a primit Premiul Revistei „Observator Cultural” pe anul 2013. Cu acest prilej jurnalista Iulia Popovici , membră a juriului (preşedinta juriului fiind Carmen Muşat), scria: „O carte grea – Internaţionala mea. Cronica unei vieţi –la propriu şi la figurat. O carte care, normal, i-a cerut autorului ei mult curaj, curajul de a se prezenta pe sine cu foarte multe slăbiciuni, cu foarte multe greşeli şi cu un set de compromisuri foarte greu de mărturisit în lumea în care trăim. Curajul de a se prezenta pe sine nu ca pe un model de viaţă, ci ca pe un anti-erou, din foarte multe puncte de vedere exemplar. Pentru că această carte aduce în lumea noastră o parte a trecutului pe care preferăm s-o ignorăm. ..“
Volumul a primit diploma de onoare ca „Cea mai bună carte a anului”, la categoria non-ficţiune, pe anul 2013, la Gala Industriei de Carte din România, care a avut loc pe 25 aprilie. Universitatea din Bucureşti, l-a serbat pe Ion Ianoşi într-o adunare care a avut loc tot pe 25 aprilie. Ne asociem şi noi acestor sărbătoriri, cu cele mai bune urări de sănătate şi viaţă bună distinsului profesor şi soţiei sale.
