Este o întrebare la care, la ora actuală, nici un analist politic de renume (de pildă George Friedman de la publicaţia  Stratfor) nu poate da un răspuns. Nu se poate da deoarece în ecuaţia ucraineană există, alături de motivaţii cunoscute, numeroase necunoscute interne şi externe care influenţează evoluţia situaţiei din regiune. Uneori primează cele să zicem belicoase, de ne vine să credem că mâine va izbucni cel de-al treilea război mondial, alteori apar semne ale detensionării situaţiei, de parcă oamenii de stat, din Est şi din Vest se trezesc la realitate şi spun, “aşa nu se mai poate”.

Este o întrebare la care, la ora actuală, nici un analist politic de renume (de pildă George Friedman de la publicaţia  Stratfor) nu poate da un răspuns. Nu se poate da deoarece în ecuaţia ucraineană există, alături de motivaţii cunoscute, numeroase necunoscute interne şi externe care influenţează evoluţia situaţiei din regiune. Uneori primează cele să zicem belicoase, de ne vine să credem că mâine va izbucni cel de-al treilea război mondial, alteori apar semne ale detensionării situaţiei, de parcă oamenii de stat, din Est şi din Vest se trezesc la realitate şi spun, “aşa nu se mai poate”. Uneori în conducerea ucraineană ajunge pe prim plan sentimentul naţionalist şi se iau măsuri care pot duce la prăbuşirea întregului edificiu statal prin stârnirea resentimentelor unor grupuri de popoare din ţară, şi la argumente folosite pentru o eventuală intervenţie externă, alteori revine raţiunea şi se încearcă remedierea situaţiei. Dar ceea ce este imprevizibil, este viitorul, noi reacţii, noi măsuri, noi oameni care ajung pe prim plan şi care pot înclina balanţa într-o direcţie sau alta.

militari fără însemne

Oricum şi nu spun nici o noutate ,ceea ce s-a întâmplat în Ucraina este în primul rând consecinţa istoriei acestei ţări din trecut şi din prezent, lipsa de obiectivitate a unor segmente ale populaţiei faţă de această istorie. Naţionalismul ucrainean, în sensul rău al cuvântului, a avut consecinţe nefaste atât pentru ucraineni cât şi pentru minorităţile care trăiau acolo şi aici vreau să amintesc despre tragedia evreilor de-alungul a sute de ani de existenţă pe acest teritoriu,- moarte violentă, pogromuri, ocupaţia germană, perioadă în care evreii au fost ucişi de multe ori cu ajutorul unor ucraineni care s-au raliat lui Hitler, crezând că prin ajutorul Germaniei îşi vor recîştiga independenţa, destul de efemeră de-a lungul vremii. Regimul sovietic a încercat să lichideze naţionalismul ucrainean şi, ca un fel de recompensă pentru “cuminţenia” poporului, Hruşciov le-a făcut cadou ucrainenilor peninsula Crimeea, singura ieşire la Marea Neagră a URSS. Această măsură este una din cauzele a ceea ce se întâmplă în Ucraina astăzi.

Situarea Ucrainei la vest de Rusia şi având graniţe cu state care azi sunt parte a NATO şi UE a fost privită de conducerea politică rusă ca “vecinătate apropiată” care necesita o politică specială. Era un stat tampon faţă de presupusa extindere şi ameninţare a NATO , de aceea Moscova nu vroia să permită pierderea acestui stat în favoarea  Vestului. Să nu uităm că prin despărţirea de URSS, din punct de vedere economic, Ucraina a devenit foarte dependentă de Rusia. Desigur, aceasta a existat şi înainte de 1990, dar atunci nu conta. Acum, Ucraina s-a trezit că a devenit şantajabilă de cătrevecinul ei de la răsărit. În condiţiile fragilei democraţii ucrainene, ale unei corupţii endemice, ale confruntării grupurilor de oligarhi pro-ruşi şi pro-occidentali, ale existenţei mozaicului de popoare care-şi doreau drepturi specifice, precum şi ale indiferenţei Vestului care vroia Ucraina, dar fără să-i ofere sprijinul economic şi moral de a alege opţiunea democraţiei occidentale, Kievul a ajuns din nou la cheremul ruşilor, de unde au decurs toate evoluţiile ulterioare binecunoscute.

demonstraţii pro-europene

Cred că atitudinea Rusiei are şi explicaţii psihologice, legate de mărire şi decădere. Este dorinţa  de a demonstra lumii că nu poate fi o forţă de neglijat – aşa cum se credea – şi după cum, la un moment dat chiar s-a dat de înţeles Moscovei – , că are suficiente resurse militare şi economice ca să ţină nu numai Ucraina ci şi Occidentul, mai ales Europa, în şah. Putin ştie foarte bine că nici o ţară occidentală, nemaivorbind de NATO, nu va începe un război din cauza Ucrainei. Din păcate, aşa cum au subliniat şi alţi analişti, situaţia s-a asemănat cumplit cu ceea ce s-a întâmplat în 1938 cu Cehoslovacia când Chamberlain a cedat această ţară Germaniei hitleriste numai să evite războiul. La început, reacţia Occidentului (UE şi SUA) a fost de-a dreptul incredibilă, de parcă nu ar fi fost conştient de ceea ce se întâmplă acolo. Totuşi, văzând că Rusia îşi încordează muşchii, s-a trezit la realitate şi, chiar dacă Putin a declarat că nu-l deranjează ideea sancţiunilor, din cauza poziţiei mai ameninţătoare a Occidentului,  a dat oarecum înapoi. Oricât de arogant ar fi, nici lui Putin  nu-i convine o condamnare internaţională, o transformare într-un paria al lumii. Trebuie să constatăm că, în afara ruşilor şi a unor rusofoni, Putin nu s-a bucurat de nici un sprijin, lozinca intervenţiei pentru salvarea fraţilor ruşi nu a ţinut, iar Rusiei nu i-ar conveni să primească eticheta de “agresor”.

Poate că pe plan extern se va reveni la “statu quo”-ul de până acum. Ruşii au nevoie de Sevastopol, iar ucrainenii n-au nici forţa, nici capacitatea să refuze prezenţa armatei ruse în Crimeea în care 58 la sută a populaţiei este rusofonă. Probabil că au nevoie şi de chiria plătită pentru Sevastopol. Dar Ucraina se confruntă şi cu alte probleme deosebit de grave. Este vorba în primul rând de legitimitatea guvernului aflat într-un echilibru precar. În al doilea rând de orientarea diferitelor grupări care constituiau până acum opoziţia, de grupurile care se mai găsesc în Euromaidan dintre care nu toate pot purta  eticheta de « democrat ».  Şi apoi, poate cea mai gravă,  economia. Cu o datorie de 35 de miliarde de euro, economia Ucrainei se va prăbuşi cât de curând dacă nu primeşte ajutoare. Dar de la cine? Statele Unite au promis un milliard de dolari şi se pare că şi UE preconizează să ofere, pe termen lung 10 miliarde de euro dar mai ales sub formă de facilităţi. Acestea reprezintă o picătură într-un pahar cu apă. Cu fondurile rispite pentru salvarea Greciei, Spaniei, Portugaliei sau Italiei, vistieria UE s-a golit şi apoi, Ucraina nu este membră a UE. În condiţiile apropiatelor alegeri europarlamentare, nimeni  nu ar risca să facă apel la contirbuabilii europeni să accepte finanţarea unui stat nemembru. O astfel de măsură ar da apă la moara euroscepticilor şi a partidelor de extremă dreapta din Parlamentul European care , potrivt sondajelor, vor câştiga aproape 100 de locuri la scrutinul din mai.. FMI ar putea oferi credite dar condiţiile puse de Fond ar duce la sărăcirea şi mai mare a populaţiei şi, în consecinţă, la stimularea grupărilor naţionaliste. Ucrainenii vor bani de la donatori. Este un mijloc dar mă îndoiesc că vor putea strânge sumele necesare pentru salvarea ţării. Nu vreau să fiu pesimistă, dar până la urmă singura sursă posibilă ar fi Rusia. De aceea nu consider  imposibil scenariul potrivit căruia, după calmarea situaţiei şi după alegerile din Ucraina, chiar în cazul instalării unui guvern cât de cât proeuropean, să constatăm  o reapropiere de Rusia.

Ca un fel de post scriptum, mai  vreau să adaug ceva. Care este situaţia evreilor din Ucraina la ora actuală, cunoscând antecedentele despre care am amintit. Deocamdată, deşi ar fi existat premise, nu s-a înregistrat o intensificare a antisemitismului. Este adevărat, o sinagogă a fost lovită de bombe incendiare, dar acest lucru s-a întâmplat şi cu alte clădiri. Comunitatea evreilor, cu sprijin occidental, şi-a întărit paza la instituţiile publice, evreii au fost avertizaţi să se păzească. Pe de-altă parte, în cadrul Euromaidanului au participat numeroşi tineri evrei care au protestat împotriva corupţiei şi pentru democraţie. Să recunoaştem că în rândul oligarhilor ucraineni ca şi al celor ruşi se găsesc evrei, dar protestul mulţimii nu s-a îndreptat împotriva lor.

Repet cuvântul « deocamdată ». În speranţa că lucrurile se vor calma, poate că vom putea spune “niciodată”