În curtea sinagogii din Braşov există un monument dedicat martirilor braşoveni ai Holocaustului. În acest oraş care, în urma celui de al Doilea Arbitraj de la Viena, a rămas între graniţele româneşti, evreii au avut de suferit de toate persecuţiile impuse de regimul fascist al mareşalului Ion Antonescu, dar nu au fost trimişi în lagărele de exterminare naziste.

Au fost identificaţi 240 de braşoveni, dintre care 38 de copii, care au pierit în Holocaust. În urma unor  întorsături nefaste ale sorţii, primăvara lui 1944 i-a găsit în Transilvania de Nord, anexată Ungariei hortiste, sau în alte  locuri de unde evreii au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi trimişi pe drumul fără întoarcere al infernului concentraţionar nazist.

Eu cunosc un nume – cel de al 241-lea martir şi al 39-lea copil, –  care nu figurează pe acest monument pentru că la Braşov nu se ştia de existenţa sa, iar eu – la vremea respectivă  –  nu aveam cunoştinţă de proiectul acestui monument. Este vorba de Ghitele Teszler, în vârstă de cinci ani, verişoara mamei mele.

Printre cele câteva fotografii pitite în rucsacul cenuşiu al Mamei, singurul ei bagaj cu care revenea de la Budapesta în primăvara lui 1945, în speranţa că îşi va reîntâlni mama, bunica şi restul rudelor din Gheorgheni, se număra şi o poză cu doi copii blonzi, Rifka şi Iţu Geller, copiii mătuşii Frida, croitoreasa. I-o trimiseseră Mamei să nu-i fie urât la orfelinatul evreiesc din capitala Ungariei, unde se dusese ca să poată urma gimnaziul, pentru că la Gheorgheni copiii evrei nu se mai puteau înscrie la şcoala publică.

În primăvara lui 1944 Mama avea 13 ani şi jumătate şi dacă n-ar fi fost la Budapesta (unde avea să fie salvată de Wallenberg, împreună cu alte câteva sute de copii evrei), ar fi pierit la Auschwitz, la fel ca Rifka şi Iţu şi ceilalţi copii din familia ei.

Rifka şi Icu Geller, verişorii mamei, pieriţi la Auschwitz

Cei doi fraţi Geller nu sunt înscrişi nominal pe plăcile memoriale ale sinagogii din Gheorgheni care nemuresc martirii evrei ai oraşului, pentru că numele lor, asemenea  altor copii ai familiilor evreieşti din colonia forestieră, nu era cunoscut de supravieţuitorii care au aşezat aceste plăci pe pereţii sinagogii, în iarna anului 1946. Sunt trecute doar numele mamelor pierite, consemnându-se: „cu 2, cu 3, cu 4 copii”.  E vorba de evreice trimise direct în camerele de gazare împreună cu copiii minori…

Rifka şi Iţu au rămas în memoria Mamei mele, Sara Székely, fiind pomeniţi şi în cartea ei Szurika, Éva lánya (tradusă şi în română cu titlul Surica, fiica Evei), unde le este publicată şi fotografia.

Plăcile memoriale de pe zidul sinagogii din Gheorgheni. Pe rândul al treilea de jos în sus se văd cele două plăcit de marmură cu numele membrilor familiei Geller

În schimb, verişoara Ghitele, fiica mătuşii Rózsi, nu apare pe plăcile memoriale de pe pereţii sinagogii din Gheorgheni, nici măcar sub forma unui număr, pentru că mama ei era la Braşov. În 1944 avea vreo patru-cinci anişori. Se născuse la Braşov, dar curând a fost dată în grija bunicii şi mătuşilor din Gheorgheni, o familie numeroasă, considerându-se că fetiţa avea să se simtă mai bine acolo decât la Braşov, mai ales că între timp părinţii ei se despărţiseră şi maică-sa se întreţinea singură, muncind cu ziua, la Bucureşti. La început îşi vizita fetiţa mai des, dar după Diktatul de la Viena, trecerea frontierei fiind mai dificilă, nu a mai văzut-o decât de vreo două ori.

Bunica se lăuda cu Ghitele, iar eu îmi dădeam seama că fetiţa devenise nepoţica ei preferată. Bunica îmi povestea că o însoţea zilnic la grădiniţă şi o aştepta la sfârşitul programului. Atâta doar că de câteva zile, Ghitele a făcut o criză de apendicită, a fost internată în spital şi operată. Bunica era foarte necăjită, pentru că rana se infectase, fetiţa slăbise şi suferea foarte tare. M-a rugat să-mi vizitez verişoara la spital şi să-i povestesc ceva frumos, ca s-o înveselesc. În aceeaşi după-amiază m-am dus la spital, dar era să nici n-o recunosc… Ghitele era tare palidă şi abia scotea câteva cuvinte. M-am aşezat lângă patul ei, încercând să ascund mila pe care mi-o inspira. I-am dăruit păpuşa în costum de cercetaş pe care o „câştigasem  pentru bună purtare”, la orfelinat. Fetiţa se simţea atât de rău, încât nu s-a prea putut bucura de cadoul primit. Ţin minte că în zilele acelea bunica se ruga către Cel de Sus s-o ajute pe Ghitele. Într-adevăr, fetiţa s-a însănătoşit, dar eu n-am mai întâlnit-o niciodată. În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz, unde a pierit împreună cu bunica.

***

1945. Vara.

Mătuşă-mea Roji Teszler, mama lui Ghitele, era la Braşov. Se împăcase cu soţul ei, croitorul, şi era însărcinată cu cel de al doilea copil. M-am dus în vizită la ea. Locuia în centru, într-o cameră şi o bucătărie care servea şi de atelier. Mătuşă-mea Roji a plâns o grămadă după Ghitele, îi părea rău că o lăsase la Gheorgheni, în grija bunicii, spunând că dacă ar fi păstrat-o lângă ea, ar fi rămas în viaţă.

(fragment din cartea Sarei Székely, Surica, fiica Evei, Ed, Hasefer 2008).

Nu s-a păstrat nicio fotografie a lui Ghitele, nici nu ştiu dacă o fi avut vreuna… Figura ei a rămas doar în amintirile Mamei din ultima vacanţă petrecută la Gheorgheni în vara lui 1943…

Andrea Ghiţă