A trecut un an de când rămășițele evreilor din Ardeal – cu susținerea autorităților și a principalelor organizații evreiești –  au comemorat într-o extraordinară mobilizare de forțe și preocupare, 70 de ani de la deportarea evreilor din Ardealul de Nord. Au fost organizate întruniri, marșuri, ceremonii și au fot dezvelite plăci memorial și trei monumente, ridicate pentru păstrarea amintirii victimelor Holocaustului la Sf.Gheorghe, Cluj și Brașov.

Monumentul de la Brașov, amplasat în curtea Sinagogii Beit Israel (numele a fost dat după ridicarea monumentului), avea o particularitate care trebuia să-l fi adus în prim planul atenției publice sau măcar în cel al ”opiniei publice” evreiești din România. Și anume că este primul monument dedicat amintirii victimelor Holocaustului din Ardealul de Nord, ridicat într-un oraș de unde NU S-AU DEPORTAT evrei în perioada celui de al doilea război mondial. Cele 240 de nume gravate pe monument sunt numele unor evrei care s-au NĂSCUT la Brasov și-n împrejurimi, dar pe care ”valurile vieții”, căsătorii, cariere, studii, slujbe sau alte interese familiale i-au dus în alte locuri – majoritatea în orașe ale Ardealului de Nord – de unde au fost deportați de naziști, cu ajutorul nedemn al unora, care făceau parte din populațiile locale. Printre cele 240 de victime care au pierit în lagărele de concentrare (cei mai mulți la Auschwitz) au fost și 38 de copii.

Este important să se ridice astfel de monumente în  toate localitățile din Ardeal? Nu cumva așa cum s-a afirmat de mai multe ori de către diverși lideri (evrei sau neevrei) ”prea mult despre Holocaust” face un deserviciu solemnității care trebuie să însoțească evenimentele  și contribuie la ”demonetizarea” spiritului de solidaritate cu ele? Experiența trăirilor legate de monumentul de la Brașov a dovedit contrariul Nu există nimic mai important și nimic mai potrivit pentru păstrarea memoriei unui om sau a unui grup de oameni sau unui eveniment important decât ridicarea unui monument. Festivitățile,cuvântările, întrunirile trec, monumentele rămân.

Un ”Monument” care nu e chiar monument

Memorialul Holocaustului de la Brașov este o lucrare modestă care impresionează prin simplitate si mesajul explicit. Poate și faptul că  a fost realizat cu bani puțini, cu implicarea totală a unui grup  de oameni tineri și bătrâni, evrei și neevrei, cu o copleșitoare doză de voluntariat, într-un timp record, face ca monumentul să inspire privitorului un sentiment de respect și compasiune. Nu este propriu-zis un monument. Ideea de ”monument” implică semeție, putere, măreție. Este o ”mațeva”. O piatră de mormânt aşezată peste un mormânt care nu există.

Grupuri de vizitatori sau oameni singuri vin să pună o floare sau să aprindă o lumânare la ”mațeva” . Elevi din diferite școli vin cu profesorii lor să vadă și să asculte. Câțiva elevi îndemnați de o profesoară cu suflet deosebit au scris compuneri, despre copii brașoveni (căci s-au născut la Brașov) ale căror nume le-au citit de pe monument, încercând să-și imagineze cum ar fi fost viața lor…dacă ar fi trăit.

Adesea grupuri de tineri din Israel vin direct la monumentul despre care ”madrihii” (educator-ebr) lor știau că există sau ei (educatorii) au mai fost. Se desfășoară un adevărat ceremonial, cu recitări de poeme, cu dicuţii despre Holocaust, cu cântece , unele evlavioase, altele cu accente eroice, se spune ”kadiș” și ”el maale rahamim” (rugăciuni care se rostesc în amintirea celor care au murit). Cei mai mulți își scriu impresiile sau și le desenează cu o grafică expresivă în ”Cartea de Onoare”

În decursul anului care a trecut peste 20.000 de vizitatori s-au perindat, s-au recules, au fotografiat ori s-au fotografiat la ”mațeva”.

Până la urmă care este miezul acestei empatii, acestui interes pe care această ”piatră de mormânt”  o stârnește miilor de vizitatori – indiscutabil majoritatea evrei – din toată lumea care se “rătăcesc” prin Brașov:). Doar toate cimitirele din toată lumea sunt pline de monumente funerare, unele de a dreptul fastuoase. De la o anumită vârstă moartea nu te mai sperie , nu te mai impresionează, se petrece un fel de proces de ”împrietenire” cu ideea că moartea este o parte inexorabilă a vieții. Un prieten mai vârstnic:), care între timp a trecut și el ”pragul” la respectabila vârstă de 103 ani, obșnuia să-mi spună (era avocat:) că singura crimă care sigur se pedepsește cu moartea este ”crima” de a te naște:).  Centenarul meu prieten s-a numit Harry Fogel și a fost primul soț al doamnei Amalia Rosen (soția șef Rabinului Rosen z.l.) pe care a iubit-o și după moartea ei, și foarte probabil și după propria lui moarte:) Deci vorba românească ne împăcăm cu moartea… dar suntem cutremurați și azi după peste 70 de ani de moartea hidoasă care a fost hărăzită fraților, părinților, bunicilor noștri. Evreilor Europei civilizate Moartea necruțătoare și urâtă. Moartea copiilor. Moartea tinerilor. Moartea adulților în culmea puterii lor de creație. Moartea femeilor însărcinate. Nu, nu moartea ci uciderea lor. Și uciderea bătrânilor . Putem vorbi despre adunarea evreilor din Ardealul de Nord, despre alungarea lor peste noapte din propriile lor case despre percheziții corporale umilitoare, bătăi cu brutalitate și închiderea lor în ghetouri înghesuite și insalubre. Putem vorbi dar nu ne putem inchipui și nu o putem resimți. Putem vorbi despre încărcarea lor în vagoane de vite, fără hrană, fără apă, fără urmă de igienă duși în căldura toridă a verii spre niciunde. Putem vorbi despre disperarea și dezumanizarea lor, dar nu ne-o putem închipui și nu o putem resimți. Putem vorbi despre ”selecție” despre despărțirea brutală a familiilor, despre smulgerea copiilor mici din brațele mamelor, despre păcăleala sinistră a dușurilor în camerele de gazare, despre crematorii. Putem vorbi, dar greu ni le putem închipui…

Forța evocatoare a monumentului de la Brasov este multiplicată de grafica care crează un fundal explicativ. Grafica concepută de Horațiu C. ”IT”-istul echipei noastre entuziaste, este juxtapunerea  a trei elemente de grafică preluate din diverse surse în special din ”Holocaust Art”, ilustrând calvarul deportării și hotărîrea poporului evreu decimat, de a nu mai permite repetarea acestui dezastru, Statul Evreilor, Israel este chezășia reușitei.

Desen de Ella Liebermann

Primul desen al ”triptic”-ului reprezintă încărcarea în vagoane. Semnătura autorului în colțul din dreapta jos, cu litere ebraice ”e.liberman”

Desene salvatoare și desene acuzatoare

Ella Liebermann, la 17 ani

Născută la Berlin în 1927, stinsă din viață la Haifa în 1998, Ella Liebermann-Shiber, a avut un parcurs de viață zbuciumat, dar asemănătoare cu a multor evrei din generația sa. Când au fost ”inventate” legile rasiale de la Nuremberg în 1935 – potrivit cărora evreii din Germania din ”cetățeni” au devenit peste noapte ”supuși” –   Ella avea 8 ani. Părinții Ellei, Yehoshua și Rosa Liebermann având cetățenie poloneză, n-au primit nici măcar statut de ”supuși” germani , fiind expulzați în Polonia în 1938. După un an Hitler a atacat și ocupat Polonia, iar orașul Bedzin unde stătea familia Libermann, a fost declarat ”Judenrein”, și evident evreii au fost deportați spre cea mai apropiată țintă: Auschwitz. Toată familia a fost ucisă. A scăpat cu viață Ella care avea atunci 17 ani și talent la desen. Și-a salvat viața făcînd portrete naziștilor. După eliberarea lagărului l-a cunoscut pe Emanuel Shiber un sionist ardent membru al organizației de tineret ”Betar”, cu care s-a căsătorit , încercând împreună să ajungă în Palestina aflată sub Mandat Britanic. Vaporul cu care au încercat să acosteze în portul Haifa, a fost întors de englezi spe Cipru, devenit cel mai mare lagăr de concentrare al evreilor care pe lângă vina de a fi fost evrei aveau și vina de a fi vrut sa se întoarcă în propria lor țară:) În Cipru, pe timpul detenției lor (peste un an, până la data proclamării independeței Israelului) Shiberii nu au stat cu mâinile în sân, Emanuel a ținut – din însărcinarea organizației militare clandestine Irgun – cursuri de instruire de luptă, iar Ella a pregătit împreună cu alți 26 de artiști deținuți, un album de picturi despre ”viața supraviețuitorilor Holocaustului în lagărul exilaților din Cipru”.

Desen de Ella Liebermann

După eliberarea din Cipru familia Shiber s-a stabilit la Haifa. Aici s-a născut prima lor fată, Ada . Aici a avut loc prima expoziție a ciclului de desene create de Ella Liebermann-Shiber intitulată ”La marginea Prăpastiei” compus din 93 de desene, reprezentând atrocitățile și grozăviile Holocaustului văzute la Auschwitz de o fetiță de 17 ani. Albumul ei purtând titlul primei sale expoziții împreună cu comentariile autoarei a făcut înconjurul lumii și a adus pictoriței – autoare faimă și celebritate.

Desen de Ella Liebermann

Cu câteva zile în urmă, dimineața la ora 9 un grup de vizitatori israelieni m-au întâmpinat în curtea sinagogii. Nu era un lucru neobșnuit. Dar grupul acesta era într-un fel neobișnuit. Plutea parcă în jurul nostru o stare de emoție care simțeam că depășea obișnuita bucurie a grupurilor de turiști veniți din Israel care se regăseau într-o curte spațioasă plină de steaguri alb-albastre, mici și mari, în care îi întâmpina o Sinagogă purtând pe frontiscipiu  numele de” Beit Israel” (Casa lui Israel-ebr), un restaurant  cașer cu o terasă îmbietoare purtând numele de ”Shalom” (Pace-ebr) și un monument al Holocaustului pe care scrie ”Zachor” (Aminteșteți-Ebr). Când încercam într-o clipită să disting misterul acestei  ciudate senzații care o aveam, o doamnă din grup, îmbrăcată într-o rochie roșie  s-a apropiat de mine, m-a îmbrățișat,având lacrimi în ochi, m-a luat de mână m-a dus în fața primului desen al tripticului din spatele  monumentului și mi-a întins un album.Până la acest moment restul grupului și Shaul, ghidul lor au privit în tăcere și solemn la noi. Aici au izbucnit în aplauze. Iar eu am înțeles mai târziu, că domna în roșu era Ada Shiber, fiica  marii artiste care a fost Ella Liebermann-Shiber.

O întîlnire specială?  O coincidență?!

Tiberiu Roth,17.06.2015