Mărturisesc că, spre deosebire de ministrul culturii israeliene, Miri Regev, şi cei care o susţin cu atâta entuziasm (fie-mi iertată comparaţia), nu văd nici o abatere de la regulile bunului simţ în prezentarea filmului documentar despre asasinul lui Iţhak Rabin, primul-ministru al Israelului pe vremea când speranţele lumii legate de linişte şi pace în Orientul Apropiat păreau încă realizabile.

În ochii lui Miri Regev, realizatorii filmului despre Yigal Amir se fac vinovaţi de a ni-l înfăţişa pe criminal cu chip de om, încercare pentru care proiectarea documentarului ar trebui interzisă, mai ales la Festivalul Filmului de la Ierusalim.

Este perfect adevărat: dacă cele comise de Yigal Amir ar putea fi atribuite unui monstru cu coarne sau unui animal de pradă fioros, lipsit de concepţii politice sau conştiinţă, ne-ar fi infinit mai uşor să acceptăm lucrurile. Şocul este însă insuportabil atunci când ne dăm seama că ,,monstrul” arată ca şi noi toţi, uneori zâmbeşte, alteori e trist, pare capabil de relaţii umane (vezi filmul), părinţii îl iubesc la nebunie, iar el îşi iubeşte părinţii. Pe scurt el aparţine aceleiaşi specii binecuvântate, responsabile de atâtea şi atâtea realizări şi cuceriri, ba chiar din poporului ,,ales”, cel condus de victima sa în momentul asasinatului.

„Beyond the Fear” („Dincolo de teamă”), filmul despre care vorbesc, poate fi privit ca un fel de analiză a legăturii dintre membrii uneia dintre cele mai bizare poveşti de dragoste din istoria modernă, înfiripată între asasinul condamnat la închisoare pe viaţă, urât de un întreg popor (sper din suflet) şi Larissa Trimbovler, cea pe care o cunoaşte cu prilejul vizitei acesteia în închisoare şi de care se îndrăgosteşte, dovedindu-şi şi această calitate, de fiinţă umană. Cei doi împărtăşesc aceeaşi credinţă religioasă şi aceleaşi vederi politice, fapt care le face dragostea şi mai arzătoare.

În zilele procesului lui Yigal Amir, Trimbovler decide să-şi părăsească soţul de până atunci, căsătoria cu Amir având loc în 2004, între zidurile închisorii bine păzite.

Ca de obicei în astfel de cazuri, proaspătului cuplu i se naşte un urmaş, căruia mai târziu tatăl-asasin încearcă să-şi justifice  mârşava faptă prin citarea unor secvenţe din Biblie, pe care le consideră adecvate situaţiei, în spiritul educaţiei primită, probabil, în  casa părintească. (Conversaţiile telefonice dintre tată şi fiu reprezintă, conform unor critici, cele mai „puternice” scene ale documentarului).

Larisa Trimbovler şi copilul cuplului

Filmul conţine şi interviuri cu membrii familiilor înţelegătoare ale perechii. Protestând contra includerii documentarului în programul ediţiei 2015 a Festivalului de Film de la Ierusalim, şefa Ministerului israelian al Sportului şi Culturii, Miri Regev, şi-a anunţat intenţia de a crea un comitet parlamentar pentru a facilita retragerea fondurilor menite organizării Festivalului programat pentru luna iulie, dar şi a altor manifestări culturale care ar putea contraveni principiilor conducerii şi dăuna spiritului naţional.

Responsabilii Municipalităţii ierusalemite, organ care finanţează în mod normal Festivalul Filmului, nu au luat încă o decizie definitivă, cedând mingea atotputernicului minister al Culturii.

,,Primăria Ierusalimului nu îndeplineşte funcţia de cenzor” a declarat un purtător de cuvânt. „Instituţiilor culturale nu li se cere supunerea spre aprobare a scenariilor fiecărei piese sau a fiecărui film în parte.”

Şimon Peres, preşedintele precedent al Statului Israel şi partener politic al lui Iţhak Rabin,a cerut şi el excluderea  documentarului din programul festivalului. ,,Un drapel negru flutură deasupra deciziei de a prezenta un film despre YIgal Amir” a spus laureatul Premiului Nobel pentru Pace. „Cultura este clădită pe principiile libertăţii – şi nu pe cele ale dezonoarei. Fapta lui YIgal Amir este împotriva moralităţii evreieşti, a celor Zece Porunci şi a Libertăţii umane.”

Nu intenţionez să acuz pe nimeni dintre cei amintiţi de demagogie sau populism, dar nu mă pot abţine de la punerea la îndoială a unor idei care în loc să servească libertăţii de expresie şi ambiţiilor democratice, provoacă daune acestora.

Sunt oare capabile filme documentare (nicidecum opere lirice sau spectacole muzicale în care eroii,terorişti şi asasini îşi interpretează pasionaţi ariile) să atenueze dispreţul lumii libere faţă de cei care îşi decapitează victimele şi distrug monumente ?!

Chiar dacă nu pot afirma că aş avea încredere absolută în capacitatea opiniei publice de a reacţiona în cel mai potrivit mod la ,,stimulii externi” ca de exemplu filmele documentare, aş dori să-mi mai păstrez o mică doză de naivitate, spunându-mi că discernământul va rămâne, totuşi, una dintre calităţile majorităţii membrilor acestei specii,umane.

„Dincolo de teamă” a fost deja prezentat anul trecut,la Festivalul Internaţional al Filmului de la Toronto, criticile primite fiind, în general, favorabile.

George Farkas