Ce minunat era în clasa întâia ! Era oare aşa de frumos ? Învăţam într-o încăpere mare, văruită, dată la înălţimea noastră cu vopsea verde închis ca să estompeze degetele pătate de cerneală. Pardoseala era împregnată cu motorină, motiv pentru care celor mai slabi de înger li se făcea deseori greaţă. Ce s-o fi folosind acuma pentru pavimente ? Critica, vorba bună şi clorul. Cum s-ar zice, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie…
Pe vremea aceea, în secolul trecut ce-i drept, părinţii le cumpărau odraslelor în prima zi de şcoală penare mari din lemn lăcuit, prevăzute în interior cu numărătoare. Când posesorii lor le scăpau pe jos, se auzea un zgomot ca de tunet, ceea ce a făcut-o pe învăţătoare să ameninţe : ,,Cine mai lasă penarul să cadă jos, va fi amendat cu un leu pentru fondul clasei”. Pe dată, nimeni n-a mai făcut zgomote intempestive cu penarul, de unde reiese că cei mici erau educaţi în familie în spiritual economiei proprii, iar exploziile din lemn masiv, în contact neprevăzut cu podeaua, erau întotdeauna involuntare.
După multă vreme, revenind într-o zi de la muncă, am văzut o serie de maşini ameninţătoare de poliţie, încărcate cu aparatură sofisticată, oprind în dreptul şcolii. Ce se întâmplase ? Un copil plictisit, certat cu cei şapte ani de-acasă, telefonase de pe mobil în timpul orei la poliţie şi anunţase că în şcoală se află o bombă ! A fost zarvă, dezordine, nu s-au mai făcut ore, spre bucuria generală, dar infractorul a fost prins şi pedepsit. Dintr-o clasă de peste 30 de copii, care de care mai puşi pe joacă, toţi au învăţat până la urmă să citească şi să scrie, cât de cât corect şi mai ales să ştie tabla înmulţirii.
În zilele noastre, efectele acestea sunt discutabile, dacă ne gândim că fiecare copil de o şchioapă are tabletă şi cunoaşte aplicaţia pe computer care semnalează greşelile pe text. Dacă ne gândim puţin, tocilarii de altă dată să fi uitat regulile de aur ale sintaxei, ortografiei şi punctuaţiei, având mintea mobilată cu altele, mai mult sau mai puţin importante.
Daria Dascălu
