M-am născut la 11 septembrie 1923 la Câmpulung Moldovenesc, loc pe care-l văd des în visurile, dar mai des în coşmarurile mele, pe care le am de când am fost deportată în Transnistria, în 12 octombrie 1941. Am avut acolo o copilărie şi adolescenţă fericită, dar nu pot uita cele două zile premergătoare deportării, timp în care am cunoscut adevărata faţă a multor vecini şi cunoscuţi care mi-au fost dragi şi în mijlocul cărora am trăit într-o relativă armonie. Nu pot uita drumul spre gara de triaj, prin întreg oraşul, cu puținele bagaje pe care le-am putut lua şi cu cei doi bunici foarte vârstnici, printre cele două rânduri de localnici care erau fericiţi şi îşi exprimau prin înjurături grosolane bucuria de a scăpa de noi. Iată de ce nu m-am întors în oraşul natal, unde sunt mormintele stră-străbunicilor mei, deşi acolo am învăţat să citesc, să văd frumuseţile naturii, să iubesc, să înţeleg munca şi utilitatea ei. Mi-e greu să pronunţ cuvântul „acasă”, pentru că nu ştiu unde sunt acasă.

Despre ,,anii netrăiţi” în Transnistria mi-e foarte greu să scriu. Fără să-mi dau seama, în glumă aproape, având la îndemână un album frumos primit de Rosh Hashana – de ziua mea – cu zece zile înainte de deportare, de la prietenul meu (pe atunci se zicea „simpatia mea”), Bondi, după trei săptămâni de la deportare am început să scriu câte ceva cu un ciot de creion chimic… Acel album a devenit în 1995 Jurnal de Ghetou, publicat de Kriterion. Dacă îl recitesc, şi mi-e greu s-o fac, îmi dau seama câte nu am scris de frica gândurilor mele întunecate, fiind în plină depresie, cum se zice acum, dar şi de frică să nu ajungă cumva pe mâna vreunei autorităţi şi să cauzeze necazuri mie şi familiei mele.

Azi văd că acei ani i-am trăit în spaimă, în mizeria cea mai cruntă, cu frigul şi foamea, cu bolile prin care am trecut, eu şi ai mei, cu frica de Costică, jandarmul care te putea împuşca oricând, dar şi cu speranţa pe care ne-o alimentau minciunile care circulau în ghetou. Nu a murit împuşcat decât un singur băiat care a încercat să fugă, dar două treimi din cei deportaţi au murit de foame, frig, boli şi mai ales pentru că au spus că „nu mai pot trăi aşa”. Eu nu am spus-o şi în ciuda bolilor de care am suferit, am supravieţuit.

M-am întors în România în 2 mai 1944, mergând pe jos timp de două săptămâni şi familia apropiată s-a reunit abia la sfârşitul lui iunie, la Botoşani. O jumătate de familie, unchi, mătuşi şi bunici, i-am lăsat în gropile comune din Transnistria şi la Auschwitz.

M-am apucat imediat serios de treabă şi pe lângă un servici la primărie, am început să învăţ pentru a termina liceul întrerupt prin numerus nullus în 1940; m-am hotărât pentru medicină şi cel mai greu a fost să încep să reînvăţ… învăţatul. Ani de zile nu mai citisem aproape deloc. Am terminat studiile la Bucureşti şi fiind printre primii 3 studenţi cu nota maximă, am rămas în capitală, la Institutul pentru Ocrotirea Mamei și a Copilului, ca preparator. Am urcat progresiv gradele universitare şi când credeam că voi fi avansată conferenţiar, am fost scoasă din învățământ în urma unui denunţ anonim, că aş fi înscrisă pentru emigrare în Israel (1961). Fiind în plin lucru la o carte pe atunci cheie în pediatrie și dovedindu-se că nu sunt pe lista celor ce vor să emigreze, mi s-a creat un post de medic primar pediatru la acelaşi spital, Fundeni, şi numai o colaborare cu I.M.F., cu aceleaşi sarcini ca înainte. De acolo am ieşit la pensie în 1991, ca medic primar, şef al secţiei de oncopediatrie.

Am colaborat la trei manuale şi am scris şi susţinut în jur de 120 lucrări ştiinţifice, mai multe în ţară şi câteva în străinătate, în special în oncopediatrie.

În 1970-1974 mi-am susţinut doctoratul cu o teză foarte apreciată în oncologie. Am dobândit prin cursuri competenţe în homeopatie, genetică şi imunologie, specialităţi pe care însă nu le-am practicat.

După pensionare am lucrat 13 ani la Comunitatea evreilor Bucureşti ca medic la domiciliu pentru asistaţi vârstnici şi concomitent 7 ani ca medic şcolar la şcoala Lauder.

Mi-e greu să scriu o autobiografie, pentru că îmi aminteşte de prima, aceea pe care am scris-o când am intrat în PCR, în 1946. Am intrat din convingere şi am crezut că aşa trebuie să facă un evreu trecut prin Holocaust, care după ce i s-a luat buletinul la urcarea în tren, a fost un ,,nimeni”, un om fără identitate pe care poţi să-l anihilezi fără vreo consecinţă. Nu au trecut mulţi ani şi am aflat adevărul despre himera în care am crezut.

M-am căsătorit în 1947 cu Israil Bercovici, poet, teatrolog, secretar literar al TES timp de 25 de ani, decedat în 1988.

Am avut o fiică, Ada, născută în 1953, pianistă, decedată la 43 ani. Din fericire, am un nepot, Emanuel, care îmi este aproape.

Am scris în limba germană trei cărţi şi am tradus alte câteva din germană în română.

Despre starea mea sufletească nu e cazul să vorbesc aici. Pot afirma însă că am reuşit să supravieţuiesc numai pentru că m-am înfundat în muncă, nu ca să uit, ci ca să am la ce mă gândi ca ţel apropiat.

M-am implicat în acţiuni ale Asociaţiei Supravieţuitorilor Holocaustului din România pentru a face cunoscută, în special tineretului, istoria recentă a ţării în care m-am născut şi în care trăiesc.

Mirjam Bercovici