Cred că Mama mea, Sárika, avea cel mai fermecător surâs: bun, îngăduitor, poznaş, iubitor, care i-a luminat chipul din adolescenţă şi până în momentul alunecării în eternitate, acum 4 ani… Un ultim surâs trist şi sfielnic, parcă cerându-şi scuze că e nevoită să mă părăsească…Adierea acelui surâs din urmă, pe care-l port mereu în suflet, m-a ajutat şi mă ajută să evoc mereu cele mai luminoase amintiri cu Mama, întâmplările vesele. Pentru că Mama avea mult simţ al umorului, era o fiinţă tonică şi ştia să râdă din tot sufletul.

Surâsul lui Sárika, în adolescenţă

Cea mai proastă cafea

Odată, în peregrinările noastre de vacanţă, plecând dinspre Slatina către Piteşti, am făcut o escală în comuna Stoicăneşti – distinsă cu titlul de „Erou al Muncii Socialiste” – unde am fost invitaţi de preşedinte Gospodăriei Agricole de Stat, care fusese în China, în aceeaşi delegaţie guvernamentală din care făcea parte şi Tata, în calitate de savant. Mama se bucurase din plin de ospitalitatea gazdelor, concretizată prin: ţuică de Văleni, pui la ceaun şi lubeniţe dulci, aromate şi zemoase, din care nu se consuma decât „inima”. Ea nu făcea fasoane şi se bucura de bucate, în timp ce Tata, care şofa, n-a băut ţuică şi nu s-a îndemnat la copanele de pui cu mujdei de usturoi, pentru că nu ştia dacă bucătarul se spălase suficient de bine pe mâini, iar de lubeniţă nici nu s-a atins, din pricina muştelor care roiau nestingherite…Eu, fiind „fata tatii”, l-am imitat întrutotul. După ce ne-am luat rămas bun de la gazde, am urcat în Dacia 1100 şi am pornit pe drumul plin de praf, în zăpuşeala de iulie (pe atunci drumul judeţean nu era asfaltat şi nici autoturismul nostru nu avea climatizare). Mama, bine dispusă după prânzul copios a exclamat: “Masa aceasta a fost delicioasă, îmi lipseşte numai cafeaua!” Aici trebuie să menţionez că Mama era o cafegioaică împătimită, încă de pe vremea când fusese gravidă cu mine – asta fiind o altă poveste, pe care am s-o relatez altădată – motiv pentru care am moştenit şi eu acest nărav.

Mama – un surâs în plină vară

Deci amândouă am declarat că vrem să bem urgent o cafea. Tata, înţelegător şi galant, ne-a spus că ne invită la o cafea în primul restaurant întâlnit în cale. Acesta s-a dovedit a fi…restaurantul gării din Drăgăneşti Olt. Acolo, aşezate la o masă şchioapă, cu scaune desperecheate şi o faţă de masă de o curăţenie îndoielnică, din nişte ceşti ciobite de porţelan grosolan pe care scria CFR, am băut un lichid maroniu, în care pluteau nişte grăunţe de zaţ cu gust nisipiu. Eu am înghiţit-o cu noduri, tata nici nu s-a atins de ea, dar Mama a băut-o şi i-a mulţumit zâmbind chelnerului cherchelit. Apoi am urcat în Dacia noastră 1100 vişinie, Mama a început să râdă cu lacrimi şi ne-a spus: „Mulţumesc. A fost un moment memorabil. Am băut cea mai proastă cafea din viaţa mea!”.

Umbrela lipsă, în ajunul potopului

În a doua jumătate a anilor 1960, când se făcea simţită o oarecare îmbunătăţire a nivelului de trai, s-a schimbat şi moda …umbrelelor. În anii 1950 – 1960 nu prea conta cum arăta umbrela, important fiind să te ferească de ploaie. Oricum era o marfă rară, motiv pentru care trebuia s-o îngrijeşti şi, mai ales să n-o pierzi. Din câte-mi aduc aminte din copilărie, umbrelele de damă erau cam la fel cu cele bărbăteşti… doar că nu erau negre, ci colorate sobru, cu dungi verzi, bleumarin sau cafenii, solide şi cu mâner de lemn. Multă lume nici nu avea umbrele, ci purta impermeabile cauciucate sau pelerine de nailon, subţiri, probabil de unică folosinţă, dar pe care noi le refoloseam cu nădejde.

Prin 1964-65 au apărut şi la Cluj umbrelele de damă colorate, prelungi şi cu mâner de plastic, la care râvneau toate doamnele şi domnişoarele din oraş; inclusiv Mama. Îi şi făcuse câteva apropouri Tatii, dar el considera că o umbrelă nouă, oricât de frumoasă, nu constituia o prioritate, fiind costisitoare, iar Mama avea o umbrelă solidă care o apăra la fel de bine de ploaie, ca oricare alta. Între timp prietenele şi colegele Mamei îşi achiziţionaseră minunate umbrele de import, alungite, cu vârfuri ca nişte paratrăsnete, cu huse şi mânere viu colorate. Singura speranţă a Mamei era ca vechea umbrelă să se strice, cumpărarea uneia noi devenind imperioasă…mai ales că se apropia atât sezonul ploios, cât şi ziua ei de naştere. Dar vechea şi fidela umbrelă nu se defecta, oricât ar fi fost de smucită şi trântită, aşa că Mama a recurs la soluţia…pierderii ei. O uita în cele mai diferite locuri, dar întotdeauna se găsea cineva îndatoritor să i-o returneze. Se apropia vertiginos ziua ei de naştere, momentul cel mai prielnic ca Tata să-i dea în dar o umbrelă nouă, cu condiţia să scape cumva de cea veche, aşa că – pe ultima sută de metri – s-a decis să-i dea o mână de ajutor sorţii. Vineri seara mi-a dezvăluit planul: sâmbătă avea învăţământ ideologic în clădirea Liceului Bălcescu şi urma să-şi lase vechea umbrelă în bancă, spunându-i tatii că a pierdut-o şi nu-şi mai amintea unde o lăsase, după o zi aglomerată de sâmbătă când avea de făcut piaţa şi atâtea altele. Astfel Tata va fi nevoit să cumpere o umbrelă nouă, modernă, lungă şi cu mâner colorat, cel mai util cadou de ziua ei. Zis şi făcut.

Mama cu umbrela cea nouă

Sâmbătă la prânz Mama a sosit acasă fără umbrelă şi seara – făcând o mină tristă – i-a dat tatii vestea pierderii acesteia, subliniind că nu-şi mai amintea unde o lăsase. Duminică se porni o ploaie rece, deasă şi încăpăţânată, o ploaie mocănească, ce se anunţa de durată. Luni mama avea o mulţime de ore, de dimineaţa până seara, şi nu putea risca să se facă ciuciulete, aşa că a apelat la…mine: „Te rog mult du-te şi caută-mi umbrela cea veche. Am lăsat-o în prima bancă din rândul de lângă geam, al sălii în care se ţine şcoala de partid”, mă rugă ea, în secret. Ce era să fac?! Mi-am îmbrăcat haina de ploaie, pe care o detestam.  Era un fulgarin din nailon transparent cu buline roz, la care nu i se puteau încheia nasturii, apa îmi curgea şiroaie peste ciorapi şi capişonul îmi tot aluneca de pe codiţe. Mi-am încălţat galoşii şi am pornit în expediţia de recuperare a umbrelei. Mama îmi indicase banca, dar nu-şi mai amintea exact în ce sală de clasă  se afla… După ce am înduplecat portarul să deschidă clădirea şcolii şi să vină cu mine, am colindat sălile de clasă şi, în final, am găsit pitită în bancă vechea umbrelă flendurită, numai bună de vreme rea, care nu ispitise niciun hoţ.  Mama a mai folosit-o câţiva ani buni – pentru că nu se strica şi nu se lăsa pierdută – până în vara lui 1967 când am plecat amândouă în excursie în Cehoslovacia şi Mama şi-a cumpărat de la magazinul Bila Labut, din Praga, o umbrelă verde-albăstruie, graţioasă ca un flamingo şi cu un mâner sidefiu, sclipitor. A adus-o acasă ca pe un trofeu şi abia aştepta să plouă ca să-şi plimbe – mândră şi surâzătoare – umbrela cea nouă în oraş.

Am evocat doar două amintiri senine din şiragul ostoitor al dorului necontenit de Mama mea care, cu patru ani în urmă – la 26 noiembrie 2011 – pleca pentru totdeauna, părăsind brusc această lume, cu un ultim surâs…

Andrea Ghiţă