Cu mulţi ani în urmă l-am vizitat acasă pe cunoscutul artist plastic Egon Marc Lövith (1923 – 2009), bun prieten de familie. Tocmai terminase renovarea casei şi era foarte nemulţumit de munca zugravilor care nu reuşiseră să nimerească nuanţa de alb pe care şi-o dorise „Le spusesem să pună un tub de tempera negru la o găleată de vopsea albă, altfel nu se obţine nuanţa de alb adevărat. Dar degeaba…Nu mi-au dat crezare. Aşa sunt zugravii nu-l cred pe pictor!” mi s-a plâns el.

Mi-am amintit de vorbele lui Egon Lövith, de curând, după traversarea unei perioade lungi şi dificile de creaţie, muncă susţinută, tensiune şi îndoială, răsplătite cu bucuria reuşitei, dar umbrită, de îndată, de pierderea unei fiinţe dragi. Mi se mai întâmplase de câteva ori în viaţă ca răstimpurile scăldate de soarele încântării şi mulţumirii relaxate, să fie întrerupte de loviturile bruşte şi necruţătoare ale sorţii. Poate că în această succesiune îşi are tâlcul şi tradiţia iudaică potrivit căreia în cele mai intense momente de bucurie eşti dator să-ţi aminteşti de dărâmarea Templului… În memoria acestei tragedii se sparge paharul la nuntă, se aruncă în foc o bucată din aluatul cozonacului de Şabat şi se lasă un colţ nezugrăvit într-o casă nouă. Poate că aici îşi are sorgintea şi zicala maghiară „El ne kiabáljam”  care exprimă teama de a-ţi striga prea tare bucuria, pentru a nu stârni spiritele malefice să ţi-o strice…

Iată că reţeta artistului plastic, de a adăuga un tub de tempera negru la o găleată de vopsea albă, se potriveşte şi în viaţă: pentru a simţi bucuria deplină, ea trebuie să aibă un sâmbure de tristeţe, după cum nici jalea nu e destul de profundă dacă nu urmează unei bucurii desăvârşite…

Andrea Ghiţă