Cândva, cu ani în urmă, (de ce par oare decenii?) eram oarecum mulţumit de relativa claritate cu care reuşeam să văd prin ceaţa actualităţii, prognozele întocmite în gând adeverindu-se cu aproximaţii rezonabile. De la un timp încoace, situaţia a luat o întorsătură abruptă şi în loc de previziuni “înţelepte”, potrivite experienţei de viaţă şi pierderii părului, socotelile privitoare la viitorul apropiat îmi ies anapoda, parcă tot mai îndepărtate de realitate. (Nu mă refer la lucruri care ar pretinde talente de clairvoyant, ci la întrebări mult mai “simple”, ca de exemplu popularitatea în creştere sau în scădere a candidaţilor politici, victorii sau eşecuri în diferite conflicte internaţionale, cine sunt “bunii” şi “ răii” în cadrul acestor ciocniri, cine va fi  aleasă sau ales Persoana Anului pe copertele marilor publicaţii, cum va reuşi Europa să se confrunte cu valurile de refugiaţi sau cine va lua Oscar anul acesta. Cam aşa s-a întâmplat şi în Anno Domini 2015, care conform unui mare număr de experţi şi comentatori, va intra în istorie ca un “an crucial”. Ritmul şi intensitatea evenimentelor au fost covârşitoare şi nici caracterizări erudite de genul “nu trebuie să ne mire ceea ce s-a întâmplat”, sau “nimic surprinzător în toate acestea” n-au prea reuşit să mă scoată din starea cronică de nelinişte, de care, aparent, suferă şi mulţi alţii.

Eventualitatea unei “ciocniri a civilizaţiilor” s-ar afla probabil undeva în fruntea listei ameninţărilor, pe care aş întocmi-o, cu gândul la soarta generaţiilor aflate mai la începutul drumului.

De când ideea unui conflict major între civilizaţii a fost elaborată de Samuel P. Huntington în celebrul şi nu mai puţin alarmantul său articol publicat de revista “Foreign Affairs” încă în anii Războiului Rece, această teză nu a atins frecvenţa cu care e pomenită în aceste zile.

Într-un discurs rostit în duminica de după sângeroasele atentate de la Paris, primul ministru francez Manuel Valls a declarat că lumea şi valorile universale se află “sub o ameninţare teroristă de proporţii uriaşe, iar confruntarea cu aceasta va dura vreme îndelungată, fără rezultate imediate”.

Argumente asemănătoare sunt folosite şi în cadrul discursurilor electorale ale candidaţilor la postul de preşedinte al SUA, însetaţi de admiraţia cât mai multor alegători, dar şi în materialele unor ziarişti de frunte, consideraţi până recent moderaţi.

Ca o reacţie automată la complexitatea situaţiei, sporesc şi aberaţiile sosite din toate direcţiile rozetei politice, ca de pildă cele rostite recent de responsabila diplomaţiei suedeze Margot Wallström, referitor la lupta Israelului contra cuţitaşilor palestinieni, pe care Domnia Sa îi descrie ca pe nişte “victime executate în afara legii”, disperaţi şi loviţi de soartă. (Wallström şi-a debitat revoluţionara idee tocmai în zilele când guvernul suedez, alarmat de amploarea pericolului islamist, cântărea închiderea podului de la Öresund, care uneşte sudul ţării cu statul vecin, Danemarca).

Bineînţeles că doamna ministru nu a vorbit nici despre articolul din publicaţia on-line Allgemeiner, care dezvăluie că 80 la sută dintre copiii israelieni suferă de obsesii traumatice în urma imaginilor evreilor străpunşi de cuţitele “luptătorilor” palestinieni.

Mai puţin ilogic sună argumentele senatorului american Bernie Sanders, reprezentant al democraţilor la alegerile prezidenţiale. Părerea sa este că proporţiile terorismului mondial trebuie atribuite în mare parte schimbărilor climaterice. Printre altele, teza senatorului se bazează pe un studiu a cărui concluzie este că lipsa de apă potabilă în Siria a atins proporţii alarmante, provocând instabilitate politică şi economică, ceea ce va duce în mod rapid la conflicte tot mai ascuţite. Conform celor spuse de Sanders, observaţia a fost făcută mai demult de către cei de la Departamentul de Stat al Apărării americane, dar şi de CIA. “Atunci când vorbim despre efectele încălzirii globale, ar trebui să ne amintim şi de conflictele internaţionale” a declarat Sanders în cadrul unei convorbiri transmise pe canalul CBS.

Să fi stat oare considerente de acest gen la baza organizării summit-ului de la Paris, soldat cu acordul istoric, cam întârziat ce-i drept, menit să frâneze creşterea temperaturii globale , document semnat de cele 196 de state participante? Va contribui oare succesul relativ al tratativelor de la Paris la calmarea situaţiei? Ca de obicei, mă alătur celor sceptici şi în această problemă. Războaiele dintre civilizaţii, culturi şi religii izbucnesc, în majoritatea cazurilor, din motive mult mai compexe. Schimbarea vremii ar putea constitui, cel mult, un pretext. În schimb ura şi fanatismul pot fi privite ca adevărate răspunsuri la problemă. Iar răspunsul nu va pica din cer. Dar cine ştie?. . . .

George Farkas