Am încercat să scriu ceva din realitatea imediată şi nu am fost în stare, atât sunt de bolnavă de trecutul meu. De aceea, cu riscul de a nu fi pe placul tuturor celor care citesc Baabelul, vreau să vă povestesc despre o carte pe care am primit-o recent şi din care rezultă că mai sunt foarte multe de spus despre Holocaust şi despre urmările lui pentru unii. Că mai apar cărţi, poate nu cu evenimente necunoscute, dar nespuse până acum, că se găsesc edituri care continuă să le publice pentru că şi după atâţia ani se mai găsesc cititori pe care să-i emoţioneze, că mai apar filme cu această tematică, ştiam şi de fiecare dată mă simt profund implicată, e de înţeles. Despre neobositul, profesor emerit şi străduinţa lui de a scoate din anonimat la editura Hartung-Gorre documente originale despre Holocaust am mai scris. Dar ultima carte pe care am primit-o recent, cu o postfaţă scrisă de el, apărută în 2014, este cu totul deosebită. Chiar şi titlul cărţii  ,,Unter rotem Nordlicht,, (Sub lumina roşie a Nordului) cu subtitlul, în traducere liberă din germană: Din Gura Humorului, oraş românesc, în Gulagul sovietic, Workuta, la o bătrâneţe activă în Israel, este deja foarte incitant. Este unul din nenumăratele destine evreieşti, ale secolului 20, aproape incredibile, care merită a fi dezvăluite şi de aceea voi încerca pe cât posibil să-l împărtăşesc şi altora.

Această mărturie a fost scrisă la bătrâneţe, când în sfârşit autorul, Herman Kondratowitsch Abraham (Hermann Abraham) a ajuns în Israel în anul 1992 venind din Nordul extrem al Rusiei post-sovietice şi ajunge la Tel-Aviv. Aici, în căutarea unei activităţi voluntare, la incitarea unui om binevoitor, redactoarea revistei lunare a asociaţiei originarilor din Bucovina ,,Die Stimme,, (Vocea) Bärbel Rabi, apare capitolul 7 (drumul meu teribil ) din partea a doua a cărţii, în numerele succesive între 2008-2009. Structurarea actuală a cărţii s-a făcut ulterior de către fiul său, după moartea autorului (1924-2012) cartea fiind scrisă cu creionul, în limba germană; prima citire a făcut-o dr. Ioana Rostoş, germanist, de la Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava, care a scris şi o minunată mulţumire pentru autor, datorită căruia afirmă ea, a aflat pentru prima dată ceva despre soarta evreilor din Bucovina.

Cartea are 2 părţi; prima parte ,,din Gura Humorului până la Moghilew-Podolsk” este dedicată suferinţelor adolescentului Hermannn Abraham. În 10 octombrie 1941, la vârsta de 17 ani, Hermann şi părinţii său au fost deportaţi în Transnistria, împreună cu toţi ceilalţi locuitori evrei – aproape jumătate din populaţia orăşelului Gura Humorului, din sudul Bucovinei, situat între Suceava şi Câmpulung.

Copilăria sa fericită într-o familie medie de oameni cu un singur copil, băiat, nu se deosebeşte în mare de viaţa celorlalţi din aceleaşi condiţii sociale. Copilul e harnic, învaţă bine, studiază puţină muzică şi citeşte multă literatură bună, deosebindu-se într-un fel de alţii de aceiaşi vârstă prin posibilităţile pe care i le oferă situaţia materială a părinţilor: Continuarea învăţăturii la Cernăuţi când se închide gimnaziul în oraşul natal, spectacole de teatru şi ocazional de operă, mici călătorii prin ţară, cunoaşterea oraşului Constanţa şi a capitalei, Băile Herculane, etc., ceea ce pentru alţi copii puteau fi doar vise neîmplinite. Descrie exemplar şi minuţios oraşul natal, cu viaţa lui, a familiei cu rudele apropiate, a concetăţenilor evrei şi neevrei şi vorbeşte despre multiculturalismul azi aşa mult admirat. Cu multă rigoare povesteşte apoi momentele grele prevestitoare şi apoi perioada excluderii din şcoală ca urmare a legilor rasiale, apărute odată cu instaurarea regimului totalitar al mareşalului Antonescu şi consecinţele sociale şi economice, atmosfera încărcată de teamă din preajma Celui de al Doilea Război Mondial, în mare, aproape toate azi bine cunoscute mai ales de cei care au trecut prin aceleaşi situaţii şi culminând cu deportarea. Parcă retrăiesc odată cu el şi ai lui drumul lung, anevoios spre necunoscut, coborârea în grabă, sub ameninţare, din tren într-o localitate plină de case, fantome de case, la Atachi, de pe malul Nistrului, cu oameni înnebuniţi frica de necunoscut, fără să ştie ceva despre ce-i aşteaptă.

Evreii din Gura Humorului, oraş mai mic, dar foarte efervescent din punct de vedere comercial, situat la aproximativ 30 km de oraşul meu natal, Câmpulung Moldovenesc, au fost deportaţi pe data de 10 octombrie, iar noi pe 12, astfel încât nu ne-am întâlnit. Dar mulţi fiind chiar înrudiţi şi-ar fi dorit să ne întâlnim pentru că ar fi fost, poate, o ultima ocazie ca să-i vadă pe cei dragi. Şi noi aveam veri la Gura Humorului şi nu i-am mai revăzut niciodată…

Aici au început şi ei să intuiască ce-i aşteaptă. Apoi au ajuns la Moghilew-Podolski, peste Nistru, oraş tipic ucrainean, goniţi de jandarmii români, jefuiţi şi speriaţi ca noi toţi, pregătiţi deja pentru ce e mai rău: lagăr sau în cel mai bun caz, un ghetou.

Familia Abraham a reuşit, prin cunoştinţe şi bani, să rămână în cele din urmă pe loc şi Hermann consemnează pe rând greutăţile traiului în acest oraş, de fapt oraş de tranzit spre lagăre şi ghetouri. N-au trăit deloc uşor şi ca să dau un singur exemplu sunt condiţiile mizere de locuit, 4 familii într-o singură cameră cu pământ pe jos, fără nici un fel de utilităţi de igienă, dar totuşi au rămas împreună şi au căpătat acel mult râvnit ,,paşaport pentru viaţă” dovada de lucru la ,,turnătoria lui Jägendorf”, întreprindere creată atunci de un evreu întreprinzător, personagiu admirat, controversat, iubit şi mult hulit, despre care merită să discutăm cu altă ocazie. Tatăl a fost iniţial căruţaşul comunităţii evreieşti şi căra apa, lemne şi ulterior a adunat morţii de pe stradă când a izbucnit epidemia de tifos exantematic şi-i ducea la gropile comune din cimitir. Toţi din familie au fost pe rând bolnavi şi cu toate că puteau dovedi că lucrează, oricând puteau fi, în urma numeroaselor razii care se făceau, trimişi la muncă în alte locuri foarte periculoase de unde nimeni nu s-a mai întors. Abraham reuşeşte să sară de două ori dintr-un tren care-l ducea la Peciora şi apoi la Skazineţ, localităli renumite pentru tratamente radicale.
Şi totuşi au supravieţuit şi au sperat că odată cu schimbarea evenimentelor de pe front şi coşmarul se va termina. Când armata roşie a ajuns la Moghilev, pe data de 19 Martie 1944, Abraham lucra la un aşa zis garaj, dar crescuse pe parcurs nu numai ca vârstă, ci şi ca experienţă de viaţă şi ştia singur să se aranjeze şi să se apere, la nevoie chiar şi cu pumnul. A întâlnit destul de repede primele detaşamente ale sovieticilor şi este de înţeles azi evoluţia gândirii din acel timp a multor tineri care văzându-se eliberaţi de acel coşmar – deportarea – când s-a ivit momentul, au vrut să fie printre cei care luptau, credeau ei, pentru libertate, să fie şi ei de partea lor. Aşa a ajuns şi Hermann să se înroleze în armată şi să se despartă de cei dragi . Ulterior au fost luaţi tinerii, băieţi şi fete, nu voluntar, ci obligatoriu în armată şi mulţi au ajuns astfel, dacă au supravieţuit, în Vest sau în fundul Siberiei. El a mers voluntar cu armata şi părinţii, mai mult pe jos şi puţin cu căruţa, au căutat să ajungă la Gura Humorului, în patria care i-a alungat fără regrete.

Dacă mă gândesc acum la trecutul meu, nu ştiu cum aş fi procedat la un anumit moment. Eu am hotărât să mă întorc în ţară, dar nu acasă.

De multe ori mă întreb cum o fi arătat oraşul meu, sau celelalte oraşe în care au trăit anterior deportaţii a doua zi după plecarea noastră ? Concetăţenii au trăit şi fără noi şi nu cred că ne-au pomenit de foarte multe ori. Noi ne aminteam deseori de ei.

A doua parte a cărţii, poartă titlul ,,Din Moghilev Podolski, via Workuta spre Israel” şi este structurată în 14 capitole.

Ca soldat reuşeşte destul de repede să-şi dea seama de realitate şi începe să regrete profund decizia luată intempestiv şi în necunoştinţă de cauză. Realitatea crudă, mizeria din spatele frontului, totala indiferenţă faţă de om şi viaţă, greutăţile vieţii de soldat evreu pe front într-un război care nu era al lui, îl fac să ia decizii care l-au costat toţi anii de chin care au urmat. Aflând că la o simplă cerere (? )acei care nu erau cetăţeni sovietici se pot întoarce în ţara lor de origine, face în cele din urmă sub motivul de a fi împreună cu familia, deoarece aflase că părinţii ajunseseră la Gura Humorului, o cerere de repatriere ca cetăţean român. Este denunţat ca spion român chiar de cei care-l sfătuiseră să ceară repatrierea şi intră într-o spirală de investigaţii, sub un arest sever şi judecată militară pentru spionaj şi pregătirea unui atentat, din care nu mai poate scăpa. După un arest cumplit şi o judecată sumară este relativ fericit că nu e condamnat la moarte şi scapă numai cu 8 ani de lagăr. După un an, în Februarie 1946, este dus pe etape prin diferite oraşe şi ajunge în cele din urmă la Workuta, în gulagul din extremul Nord. Mi-e imposibil să rezum anii şi greutăţile întâmpinate ale acestui ,,Alexander Soljeniţin, evreu”, aşa cum le povesteşte în carte. După manieră rusească, Hermann Abraham, a devenit Herman Kondratowitsch Abraham şi în primii ani, cei mai grei, lucrează într-o mină de cărbuni, o muncă istovitoare, veşnic înfometat, pe un frig polar, sub lumina roşie a unui soare îngheţat. Momentul culminant care-i schimbă viaţa e accidentul de muncă din mină, în schimbul de noapte, când îşi pierde membrul superior drept şi e operat fără anestezie, numai cu o bună înghiţitură de vodcă pentru atenuarea durerii atroce. Era în Ianuarie 1949, avea aproape 25 de ani, când din greşeala unui brigadier beat e trecut în registrul de operaţie că i s-a amputat braţul stâng (motiv ulterior de alte probleme). După multă vreme, complicaţii şi infecţii obişnuite în acea vreme este readus în lagăr, de astă dată în altă secţie, mai curată şi mai puţin populată, nu cu 3, ci numai cu 2 paturi suprapuse, nu cu 400 de oameni ci cu 200 deţinuţi, aşa zişii ,,politici” şi cu mâncare ceva mai bună şi reuşeşte să intre într-o convalescenţă fizică şi psihică, capitolul 9 din carte, care cuprinde această perioadă poarte denumirea ,,Renaşterea” şi arată o mai bună stare de spirit, o dorinţă puternică de a supravieţui, de a se instrui fiind ajutat şi de faptul că avea alături mulţi intelectuali de diferite naţionalităţi care ispăşeau ca şi el pedepse pentru aşa zise păcate, vini de cele mai multe ori imaginare ale unor minţi bolnave.
Anii trec greu şi totuşi în 28 Februarie 1953 este eliberat din lagărul de detenţie, cu condiţia de a rămâne în localitate şi de a se prezenta de 2 ori pe lună la o autoritate anumită.
Moartea lui Stalin, 5 Martie 1953, schimbă încet şi condiţiile deţinuţilor şi ale celor eliberaţi condiţionat. Reuşeşte să afle prin Crucea Roşie că părinţii au emigrat în Israel. (din păcate nu-i mai revedea niciodată pentru că moartea-i va despărţi pentru totdeauna).
În 1956 reuşeşte ca prin minune, ca cetăţean român, să se înscrie pentru emigrare în Israel, dar nu poate pleca, deoarece tot în acel an se căsătorise cu Maria (Mania) căreia nu i se aprobă plecarea fiind cetăţean sovietic. Are 2 fii, Jacov (1957) şi Mihail (1965) şi atunci începe o altă viaţă: Termină liceul şi apoi învaţă la Leningrad şi devine inginer constructor. O ia de la capăt la Workuta, unde devine renumit pentru cunoştinţele sale şi unde numeroase construcţii iniţiate de el sunt şi azi cunoscute ca fiind proiectate şi apoi executate după planurile şi sub supravegherea sa.
Interesant e faptul că de la accident a purtat un război personal cu autorităţile sovietice şi post sovietice pentru recunoaşterea statutului său de invalid la locul de muncă, război pe care la câştigat în cele din urmă foarte greu, după anii 90.
În 1999 pleacă fiul său Jakov cu familia în Israel şi apoi îi urmează vârstnicul Abraham cu soţia. Numai fiul cel mic, Mihail, rămâne în Rusia.
Cartea lui cuprinde şi foarte multe istorii secundare ale unor persoane foarte interesante întâlnite pe parcursul unei vieţii atât de zbuciumate.

În Israel, caută concetăţeni din Bucovina şi doreşte să lucreze şi aşa ajunge la revista sus amintită. Dar probabil că memoriile sale erau scrise de multă vreme încât nu a durat mult să devină carte.
Păcat numai că el nu a apucat s-o vadă.
Eu îi mulţumesc că a scris-o. Închei cu Mottoul Ediţiei SCHOA & JUDAICA al profesorului. E.R. Wiehn: Ce e scris, publicat şi păstrat în câteva biblioteci, poate nu va fi aşa de repede dat uitării şi aşa se va putea învăţa ceva din asta.

Mirjam Bercovici