De câte ori trec pe lângă fântână arteziană, străjuită de figuri mitologice,  din secularul parc al Clujului, gândul mă duce la o fotografie de grup – alb negru – reprezentând şase tineri clujeni din mişcarea Habonim, luându-şi adio de la oraşul natal, înainte de plecarea definitivă în patria veche-nouă, în anul 1941.

Tatăl meu, Imre Székely, nu se afla printre ei, deşi fusese şi el în rândul tinerilor sionişti, din organizaţia Habonim.

Un grup de tineri din organizaţia sionistă: al doilea din stânga este Imre Székely, tatăl meu, iar al cincilea din stânga (al patrulea din dreapta) prietenul său de o viaţă Akiva (Laci) Leőb.

Achiziţionarea certificatului care permitea stabilirea în Palestina aflată sub mandat britanic depăşea cu mult posibilităţile familiei, al cărui singur susţinător era tata – în vârstă de 19 ani – muncitor calificat la uzinele Dermata. Oricum, chiar să fi făcut rost de banii necesari, nu ar fi putut să-şi lase de izbelişte părinţii şi pe fratele său de 12 ani, elev la Liceul Evreiesc.

Fotografia din Parcul Mare

Fotografia figura în albumul nostru de familie, printre pozele dinainte de război, salvate în timpul Holocaustului, de József Kántor, prietenul maghiar al tatii, colegul de la fabrică. Cel sub mâna căruia învăţase meserie. În 1942 tata a fost obligat să se înroleze în detaşamentul de muncă obligatorie din armata maghiară şi înainte de a pleca şi-a lăsat scrisorile, fotografiile şi bicicleta în grija lui Jóska.  În 1944 Tata, fratele său, Laci, şi părinţii au fost deportaţi la Auschwitz. Părinţii au pierit în lagăr, dar cei doi fraţi au reuşit să supravieţuiască şi să se elibereze la Buchenwald. Când au revenit la Cluj şi-au găsit locuinţa devastată. Din tot avutul lor n-au mai rămas decât lucrurile date în păstrare lui József Kántor.

Printre fotografiile salvate figura şi poza de grup din Parcul Mare. Această fotografie, alături de câteva poze vechi de familie, din preajma Primului Război Mondial, şi instantaneele din excursii ilustrau anii de tinereţe ai tatei despre care nu ştiam prea multe. Vremurile se schimbaseră drastic după război şi poate de aceea nu mi se dădeau prea multe explicaţii privind protagoniştii pozei care avea în fundal emblematica fântână arteziană din Parcul Mare al Clujului…

În 1996, la kibuţul Maagan de pe malul lacului Kineret, aveam să văd o fotografie identică…

Era prima mea călătorie în Patria strămoşească, la invitaţia celui mai bun prieten al Tatii, Akiva (Laci) Leob. Se cunoşteau de o viaţă. De la vârsta de 3 ani, când fuseseră vecini într-o căsuţă de pe strada Pata din Cluj. Legătura lor a continuat neştirbită de-a lungul deceniilor, în ciuda distanţei care se interpusese între ei (familia Leob locuise o vreme la Arad, iar apoi s-a stabilit în Israel, la Natanya). Rarele întâlniri erau adevărate sărbători. Afecţiunea reciprocă se transmisese şi familiilor. Graţie acestei minunate şi îndelungate prietenii am avut privilegiul de a fi invitată în Israel şi primită regeşte de familia Leob, Laci, soţia sa Eva  –  despre care am mai scris în revista Baabel ” Prima iubire la prezentul continuu”: http://baabel.suprapus.ro/2015/01/andrea-ghita-prima-iubire-la-prezentul-continuu/    şi  de cea a fiicei lor, Marian Budacsek, soţul ei Stefan şi fiul lor, Robert. Îi promiseseră tatii că-mi vor arăta Israelul cu toate locurile sale vestite, dar şi kibuţul Maagan, unde mi-am şi început sejurul care a  durat o lună încheiată.

Kibuţul Maagan

De ce tocmai kibuţul Maagan? Pentru că fusese întemeiat de tineri ardeleni, printre care se numărau şi prietenii tatii, colegii de la organizaţia Habonim din Cluj. Pe atunci, în toamna anului 1996, mai trăiau câţiva dintre întemeietorii kibutzului, printre ei şi un prieten al Tatii: Mordechai Keidar, poreclit Tata,  în anii adolescenţei. Acest nume se lipise de el pentru că deşi era destul de scund şi nu prea musculos, avea un surâs plin de bunătate şi o inimă generoasă. Dornic să le dea tuturor o mână de ajutor, îşi încuraja amicii aflaţi în nevoie cu vorbele unui om vârstnic şi înţelept: „Lasă asta pe seama lui Tata, că se rezolvă!”.

În toamna lui 1996 Tata  ne-a întâmpinat cu zâmbetul său larg şi generos, în kibuţul Maagan, unde locuia de peste 50 de ani. Din prima clipă şi-a găsit un loc în inima mea. Dar nu numai Tata mi-a plăcut din primul moment, ci şi kibuţul cu pâlcul său de căsuţe albe împrejmuite de multă verdeaţă, pe aleile căruia am întâlnit oameni prietenoşi, majoritatea având rădăcini transilvănene şi vorbind ungureşte. Povestea kibuţului mi-a fost depănată în jurul unei farfurii cu fructe exotice produse la Maagan şi mai apoi  în sala de mese unde se adunau kibuţnicii pentru a lua cina, ca într-o familie. Oamenii cu feţele brăzdate de arşiţa verilor israeliene şi cu mâinile bătătorite de munca agricolă erau întemeietori de ţară. Kibuţnicii de aici au luptat cu arma în mână încă din timpul celui de al doilea mondial. De aici au plecat paraşutiştii eroi-martiri Hanna Szenes şi Peretz (Ferkó) Goldstein (clujean şi prieten cu tatăl meu) care sperau să-şi salveze conaţionalii evrei de deportare şi moarte, dar au fost capturaţi şi au plătit cu viaţa. Au luptat în Războiul de Independenţă, Războiul de Şase Zile, în Războiul de Yom Kippur şi în alte conflicte armate, şi-au apărat kibuţul de atacurile inamicului instalat pe înălţimile din împrejurimi şi, în acelaşi timp, au muncit în gospodăria kibuţului. Şi-au crescut copiii, înfruntând toate greutăţile cu altruism, speranţă nestinsă şi simţ al datoriei. N-au încetat să citească, să înveţe, să se perfecţioneze. Au devenit profesori, ingineri, cercetători sau politicieni. Le-a fost hărăzită o viaţă aspră şi grea, dar încununată de laurii istoriei. Eu i-am cunoscut la amurgul vieţii când se confruntau cu vremelnicia kibuţului ca formă de organizare… În ciuda faptului că s-au străduit să-şi diversifice activitatea pentru a supravieţui în condiţiile economiei capitaliste dezvoltate a Israelului – în vecinătatea kibuţului creaseră o staţiune de odihnă cochetă şi începuseră exportul curmalelor proaspete – şi au introdus unele reforme în organizarea kibuţului, copiii şi nepoţii lor părăsiseră comunitatea pentru a duce o viaţă prosperă şi neîngrădită în Israel sau în lume. Kibuţnicii veterani din Maagan au adunat toate mărturiile glorioasei epoci istorice pe care o trăiseră şi au înfiinţat un muzeu pentru a păstra şi a arăta posterităţii istoria făurită de ei.

Prietenul nostru Tata era custodele muzeului şi ne-a însoţit să-l vizităm. Printre exponate figura şi fotografia de grup cu cei şase tineri aşezaţi în faţa fântânii arteziene din Parcul Mare al Clujului:

În rândul de sus, de la stânga la dreapta:

Ferkó (Peretz) Goldstein – erou martir paraşutist, ucis  în misiunea din Ungaria ocupată de nazişti

Fraţii Jancsi şi Oli Siovics – au trăit şi muncit în kibuţul Bet Oren

În rândul de jos, de la stânga la dreapta:

Imi Keszler a trăit şi muncit la Haifa.

Tata Klein (Mordechai Keidar): s-a numărat printre fondatorii kibuţului Maagan unde a muncit, s-a ocupat de educaţia tinerilor şi a avut funcţii de răspundere la nivelul statului Israel.

Károly Nóti – a murit în Războiul de Independenţă

Regăsind la Maagan aceeaşi fotografie alb-negru pe  care o păstram şi noi, în albumul de familie, am înţeles de ce am avut, din primul moment, sentimentul că acolo, pe malul Lacului Kineret, mă simt ca acasă.

Cu ajutorul prietenului nostru Akiva (Laci) Leöb, care şi-a pus la bătaie camera de filmat şi abilităţile de cameraman amator, am înregistrat câteva interviuri cu veteranii kibuţului care au vorbit despre istoria Maaganului şi despre paraşutiştii martiri,  tovarăşii lor din tinereţe: Hanna Szenes şi Peretz Goldstein. Cele două reportaje care conţin mărturii preţioase, pot fi vizionate pe youtube: Amintiri despre Hanna Szenes

Kibutzul Maagan 1996

De Yom Haatzmaut, Ziua Independenţei Israelului, îmi place să poposesc în faţa fântânii arteziene din Parcul Central

şi să mă gândesc la tinerii evrei clujeni care au luptat, au muncit şi s-au jertfit pentru a-şi împlini visul de a construi o ţară, aşa cum spun versurile unui cântec sionist pe care, adesea, îl fredona şi tata: „Nisipul şi marea le vom cuceri şi-un port noi aici vom clădi”.

Andrea Ghiţă