Asemănările dintre recenta rezoluţie UNESCO, privitoare la locurile sfinte din Ierusalim şi faptele sălbatice prin care hoardele ISIS  încearcă să nimicească orice urmă de civilizaţie care li se iveşte în cale, sunt izbitoare. Nu reprezintă oare aceste grozăvii tentative bine plănuite de a face să dispară mărturii, adevăruri  istorice? Cum altfel poate fi clasificată hotărârea unui organ, menit să ocrotească moştenirile umanităţii, de a supune votului membrilor săi o rezoluţie, care falsifică istoria într-un mod atât de brutal, decât “genocid cultural”? Şi cum altfel decât “genocid cultural” pot fi calificate atacurile ISIS (ISIL, DAESH) cu scopul de a anihila tezaurul cultural de neprețuit din Aleppo sau Palmyra, păstrat cu sfinţenie timp de milenii?

Este oare exagerată o astfel de comparaţie? Aparent, iniţiativele UNESCO – organizaţie  afiliată ONU – sunt duse la “bun sfârşit” fără paşnic, dar efectele lor pot fi devastatoare pe termen îndelungat. Sloganele ONU şi UNESCO privitoare la pace şi colaborare între popoare sună şi de astă dată ca nişte vorbe goale, recentul exemplu reprezentând mai curând o provocare, un apel  instigator, decât un mesaj paşnic.

Termenul „genocid cultural”, una din cele opt forme ale ,,genocidului”, a fost introdus de juristul evreu-polonez Rafael Lemkin în 1944, într-o perioadă când civilizaţia era serios ameninţată de război şi lipsă de raţiune, o situaţie căreia nu-i lipsesc asemănări cu cea pe care o trăim în perioada actuală.

Conform celor scrise de Lemkin, genocidul cultural este desăvârșit pe diferite căi, al căror scop este „abolirea limbii unui grup etnic, restricţii privitoare la practici tradiţionale, distrugerea instituţiilor şi a obiectelor religioase, persecuţia membrilor clerului, a intelectualităţii şi ai academiei”. Iar ţelul final al acestor metode este în cele mai multe cazuri  lichidarea sau alungarea grupului etnic împotriva cărora ele sunt lansate.

Lista exemplelor ar putea fi înşirată pe numeroase pagini: popoare aflate sub ocupația nazistă în perioada războiului, persecuţiile contra credincioşilor B’ahai în Iran, a armenilor în Turcia şi Azerbaidjan, a tibetanilor în China comunistă, a coreenilor de către ocupanţii japonezi etc, etc.

Zidul de Vest – Zidul Plângerii din Ierusalim

Rezoluția votată în cadrul UNESCO în 13 octombrie 2016 face parte, după opinia mea, din aceeaşi categorie riscând să înlocuiască, pentru totdeauna probabil, adevărul istoric cu minciuni şi falsificări. Într-un mod cât se poate de „sugestiv”, titlul rezoluţiei a fost ales ca atare: Palestina sub „ocupaţie” (israeliană, bineînțeles). În ciuda faptului că islamul s-a născut cu două milenii după iudaism şi cam şapte secole după creştinism, proaspăta rezoluţie UNESCO nu aminteşte în referirile sale decât denumirile arabe ale locurilor sfinte din Ierusalim, oraşul în care creştinii şi evreii  au trăit din vremuri străvechi. Iniţiatorii revoltătoarei rezoluţii încearcă în mod vădit (dar faza de ,,încercare”a fost deja depăşită) să şteargă orice urmă de prezenţă ne-musulmană din oraşul pe care israelienii îl consideră capitală şi care nu este menţionat în nici măcar unul dintre paginile Coranului. De ce să-si amintească lumea de Zidul Occidental (Ha Kotel sau Zidul Plângerii), unica rămăşiţă a celor două Temple ale Ierusalimului, cel mai sfânt loc al evreimii, atunci când nu vor mai rămâne urme de civilizaţii străvechi nici la Aleppo ,Palmyra sau Mossul?

Cam la două săptămâni după revoltătoarea rezoluţie votată la UNESCO, Consiliul executiv al organizaţiei a decis o nouă serie de dezbateri pe aceeaşi temă. Proiectul, oarecum revăzut, conţine câteva îmbunătățiri, mai mult de ordin estetic, prin care Ierusalimul este ,totuși,recunoscut drept oraş sfânt al celor trei religii. Acuzațiile la adresa „ocupanţilor” evrei nu sunt însă omise  nici din noua ediţie, fiind subliniat faptul ca Israelul sabotează sistemul educaţional şi cultura palestiniană.

Discuțiile continuă şi ambasadorul Israelului la UNESCO pare hotărât să nu cedeze. Recent, Carmel Shama Hacohen le-a mulţumit Tanzaniei şi Croaţiei pentru curajul cu care s-au opus, de astă dată,argumentelor prezentate de ţările  arabe, precum şi Statelor Unite pentru rolul său în cadrul eforturilor de a atenua situaţia statului evreu la UNESCO.

Iar muritorul de rând, revoltat de nedreptatea unor astfel de rezoluţii, se simte la fel de neputincios ca şi în clipele când i se prezintă pe micul ecran decapitarea captivilor şi distrugerile comise de bărbaţi extaziaţi cu capetele acoperite de turbane negre. Credincioşi fără nici un Dumnezeu…

Nu se poate încă afirma cu certitudine că totul e pierdut. Într-una din zilele trecute, ziarele au scris despre „revoluţionara” hotărâre de a fi servite feluri de mâncare kasher la bufetele ONU…

George Farkas