Celebra expresie ”don’t confuse me with facts” a devenit, la îndemâna multora, un instrument de a ataca și demasca  falsul, neadevărul, enunțurile bazate pe baloane de săpun. Mie personal expresia aceasta mi-a fost suficientă zeci de ani, folosind-o ori de câte ori mă loveam de un enunț a cărui legătură cu realitatea era doar o pură coincidență. N-am mai căutat fraze suplimentare, mie aia din engleză mi-era mai mult decât suficientă. Până când…am citit pe undeva că celebrul dicționar Oxford alege în fiecare an cea mai potrivită nouă expresie lingvistică care reflectă reacția limbii engleze la o nouă realitate. Ei bine, celebra instituție britanică a ales pentru anul 2016, recent decedat, un cuvânt pe care mi-e și jenă să-l traduc în oricare altă limbă: post-truth ! Nu, nu mă voi aventura să găsesc sinonimul în limba română, ci mă voi mărgini să amintesc definiția oferită de dicționar: ”o descriere a unor circumstanțe în care faptele obiective au  influență în cristalizarea unei opinii și se referă mai mult la emoții și credințe personale”:

Și rog să nu fiu contrazis în ceea ce privește următorul enunț: britanicii sunt campionii utilizării limbii în scopul denaturării realității! Pentru că dacă, cu tot dinandinsul, aș dori să traduc expresia post truth, eu aș folosi un singur cuvânt: minciună!!!

Nu, nu e corect! Traducerea corectă e de fapt: dezinformare. O minciună e de fapt un neadevăr. Dezinformarea e cu totul altceva. Iată un exemplu luat din evenimentele ultimelor zile, săptămâni sau luni. Un atac terorist are loc într-una din țările ”țintă” ale fundamentalismului islamic. A prezenta gravul incident ca un schimb de focuri care a avut loc în orașul cutare poate fi socotit ca o minciună sfruntată. Dar a vorbi de un atac cu arme de foc între ”militanți” și poliție, fără a menționa de unde vin ”militanții” ăștia și ce vor și de ce omoară, iată o culme a dezinformării. Cu alte cuvinte, ceea ce-ți puteai permite în urmă cu numai 20 ani, adică să faci abstracție de eveniment, adică pur și simplu să nu-l amintești în buletinul de știri, azi a devenit o aberație. Pentru că azi rețelele de informație mediatică sunt atât de dezvoltate, atât de prompte în transmiterea de știri, aproape fără nici cea mai mică întârziere, încât a ignora ceva care s-a întâmplat, indiferent unde, ar dovedi o crasă dovadă de lipsă de profesionalism.

Și atunci ce rămâne celor care nu numai că nu sunt interesați în informarea publicului, ci fac tot ce e posibil pentru a-l dezinforma? Actualitatea e prezentată în mod eronat, știrile sunt parțiale, comentariile te conduc spre o concluzie greșită, totul pentru a răspunde cu fidelitate ”emoților și credinței personale”, dar de fapt cu dorința fermă de a induce în eroare opinia publică și a-i canaliza părerile, opiniile în direcția dorită de cei care furnizează asemenea știri.

Iar dacă cititorul dorește o dovadă mai precisă și mai puțin nebuloasă, iat-o. E vorba de campania de Brexit, care a avut loc în Marea Britanie în prima jumătate a anului trecut.

Partizanii ieșirii din Uniunea Europeană au oferit publicului date eronate despre costul plătit de Marea Britanie pentru însăși apartenența ei la acest organism internațional.  Așa cum am scris mai sus, ei nu s-au folosit de minciuni, ci de jumătăți de adevăr, cu scopul dezinformării. Media de toate felurile, înregimentată în scopul părăsirii Uniunii, nu a încetat a aminti cumplita cifră de 350 milioane lire sterline ca fiind prețul plătit săptămânal apartenenței britanice la Uniune, o cifră cumplit de înfricoșătoare, dar tot pe atât de incorectă. Da, Marea Britanie contribuie la bugetul Uniunii Europene, și da, aceasta e suma transferată de britanici, doar că cei care au lansat senzaționala veste au ”uitat”  de existența unui mecanism compenstor (așa numitul UK rebate) care reîntoarce Marii Britanii o bună parte din suma de mai sus, ceea ce reduce participarea acestei țări la bugetul european la ceva mai mult de 200 milioane lire sterline săptămânal, și asta fără a lua în considerație imensele beneficii financiare pe care orice țară, inclusiv Marea Britanie,  le are prin însăși apartenența ei la Comunitatea Europeană.

Rezultatul?! Inutil de a-l prezenta în prea multe cuvinte: majoritatea cetățenilor britanici au votat în Iunie trecut pentru ieșirea țării lor din această organizație internațională. Și nu sunt eu acela care se simte nevoit să explice imensele dezavantaje pentru Marea Britanie, cauzate de votul din Iunie. Iar presa britanică a definit impostura descrisă mai sus ca ”potentially misleading”, adică dezinformare cu posibile urmări.

Și acum o poveste de pe aici, de pe melagurile mele. În Israel se vorbește de un imens număr de clădiri construite în mod ilegal, în marea lor parte locuințe și în marea lor parte în regiunile populate de arabi israelieni, dar nu numai. Dat fiind imensul lor număr, a le demola pe toate e o dorință care aparține fantasticului și basmelor. Dar din când în când guvernul ”își aduce aminte”, cere aprobarea instanțelor judecătorești și distruge câteva din imobilele construite ilegal. Ultima acțiune de acest gen s-a referit la 11 clădiri de la marginea unui orășel populat de arabi israelieni. A doua zi partidul arab a declarat grevă a întregii populații arabe (bine înțeles că această chemare a rămas de fapt aproape fără reacție, oamenii nu sunt proști și nici duși la biserică, fiecare își apară locul de muncă), iar președintele partidului în cauză a explicat chemarea la grevă susținând că 12 familii cu copii au rămas pe drumuri în plină iarnă.

Fără discuție un fapt neomenos, inuman, sălbatec și care trebuia să pună în mișcare nu numai sectorul arab al Israelului, ci pe noi toți. Doar că detaliile au fost ”un pic” distorsionate, exact ca în gluma de la Radio Erevan, în care toate amănuntele erau perfect adevărate , doar că nu era vorba de Haciaturian ci de Șostakovici, și nu era vorba de o mașină dată lui cadou ci de un furt de motocicletă din fața casei!

Adică, cele 12 construcții nu erau terminate, deci complet nelocuite, și nici un copil arab sau de altă apartenență etnică nu fusese aruncat pe stradă în gerul iernii israeliene. Dar partidul arab a obținut ceea ce a vrut, s-a vorbit despre toată tărășenia, membrii săi marcanți au fost intervievați în toate ziarele și pe canalele de televiziune, și la naiba  cu adevărul , cine are nevoie de așa ceva?!

Pentru că așa cum zicea un marcant apărător al fenomenului post truth, datoria noastră, a creatorilor de opinie, e să emoționăm poporul și în plus – profera același individ – până la urmă se spun și se scriu atâtea și atâtea zeci de mii de cuvinte, despre atâtea și atâtea sute de subiecte, că cine e în stare să verifice veridicitatea a tot ce se spune și se scrie?!

Sau cum comenta acum mai bine de zece ani Stephen Colbert, comedianul american, actor și gazdă al celebrului show cu acelaș nume, de la CBS-ul american, noțiunea de post truth (el folosea un alt termen, mult mai șic: truthiness!), e vorba de a crede în ceva care pare a fi adevărat dar care, în realitate, nu e susținut de fapte.

Sau iată un alt comentariu venit din partea unui participant la o discuție televizată: ideea nu e de a minți publicul, ci de  a-l convinge  să capteze un detaliu care de fapt nu există, detaliu care după toate regulille ar trebui considerat inexistent, dar pe care creatorul său ar dori să-l transforme într-un veritabil adevăr. De exemplu, se vorbea în aceiași emisiune, cu ce drept susține enciclopedia britanică precum că săparea canalului Panama s-a încheiat în anul 1914?! Ei bine, eu dacă vreau, pot susține că de fapt e vorba de anul 1941, pentru că eu nu cred în cele scrise și am dreptul să am păreri, chiar dacă eronate, și să mă lupt pentru ele.

Și de ce am considerat că subiectul merită dezvoltat, și pentru ce am ”pierdut” aproape o jumătate de zi pentru a cerceta sursele de informații și a încerca să le rezum în cele de mai sus?

Pentru că, de fapt, deși nimic nu e nou sub soare (”calomnia e ca o briză de vânt” se spune în Bărbierul din Sevilla), se minte dintotdeauna și peste tot.

Doar ca în acești ultimi ani, pericolul e mult mai evident. El provine din noua realitate, în care accesul la informație, chiar la cea falsă e incredibil de ușor, facilitat de așa numitele rețele sociale, în care fiecare are dreptul nu numai să-și expună părerile (un drept alienabil într-o lume democrată), ci să şi inițieze și să conducă în eter o campanie de totală dezinformare, bazată în cel mai bun caz pe jumătăți de adevăr,dar de multe ori folosind povești complet inexistente.

Iar ”poporul” crede… Crede în ce e pregătit să creadă, și în ce-i place să creadă iar minciuna se prinde ca o muscă-n lapte. Exact ca în povestea care aparține umorului folcloric arab, în care bătrânul ce se pregatea să se odihnească la umbra unui măslin e deranjat de copiii gălăgioși care se joacă în preajma lui. ”Ei, copii, voi stați aici și vă jucați, și la magazinul lui Ahmed se împart bomboane pe gratis!” Copiii fug spre prăvălia amintită, dar după numai un minut sunt urmați de acelaș bătrân, care-și spune: ”Ce prost pot să fiu! Ahmed împarte bomboane și eu stau aici și nu fac nimic??!!”

PS. Și pentru că vorbim de dezinformare, se pare că datorez cititorilor BAABEL-ului o precizare. Mi s-a spus că unii din cei care au citit însemnările mele despre recentele incendii, au ridicat din sprâncene privitor la învinuirea pe care o aduceam acelor elemente din populația arabă care au folosit intemperiile vremii pentru a produce zeci de incendii în păduri, orașe și mici așezări de pe cuprinsul Israelului. Dar iată ultimele cifre publicate de cotidianul israelian Maariv în ziua de 13 Ianuarie a acestui început de an: din cele 80 de incendii cercetate de organele de rigoare nu mai puțin de 71 au fost dovedite ca provocate în mod intenționat, de mâna omului. Și acum nu ne mai rămâne decât să discutăm cine a pus focul! Din păcate, părerile nu sunt împărțite!

Gabriel Ben Meron