În ziua de duminică, 23 aprilie, am fost prezentă la lansarea noii cărți a lui Carol Feldman, întitulată După colţ, carte apărută la Editura Hasefer, cu o prefață a lui Alexandru Marinescu. Este a 16-a carte în limba română, scrisă de Carol Feldman începând cu anul 2002 și pot afirma că i le-am citit pe toate. Las cronicarilor și celor care fac critică literară să se ocupe de valoarea cărților lui Carol pentru că asta le e meseria și ei se pricep s-o facă așa cum trebuie. Cărțile lui mi-au plăcut mult și îi apreciez talentul. Și ultima carte, în care i se simte cu precădere durerea pentru pierderea soției iubite, o carte cu portrete literare reușite, este plină de duioșie și dragoste.

Îl cunosc pe Carol Feldman de foarte mulți ani, de când și-a început ucenicia de artist la Teatrul Evreiesc de Stat din București și cât timp a fost în țară, până la emigrarea lui în Israel, am avut ocazia să-i urmăresc direct evoluția. Ulterior, deoarece am rămas prieteni apropiați, el a continuat să fie pentru mine actorul dăruit de un har deosebit, chiar dacă, silit de împrejurări, a jucat mai puțin teatru decât ar fi fost cazul și a îmbrățișat cu succes și alte preocupări, ca cea de ziarist și scriitor. Inițial în Israel a fost contabil, meserie din care putea trăi decent.

Evoluția lui ca artist o cunosc din propria lui povestire și din amintirile mele, soțul meu Israil Bercovici fiind din 1954 până la pensionare secretarul literar al TES (Teatrul Evreiesc de Stat).

În 1957, după terminarea renovării vechii clădiri a Teatrului Baraşeum, TES a simțit nevoia de cadre, artiști tineri, greu de găsit. S-a procedat la un mod neobișnuit până atunci în teatrul evreiesc de a căuta în toată țara tineri talentați, chiar fără nicio experiență în teatru, eventual vorbitori de limba idiș, pentru a se crea un studio, echivalent cu studiile institutelor de stat pentru teatru, special pentru TES. Aceștia urmau să treacă în fața unei comisii alcătuite ad-hoc, un fel de examen de admitere, urmând ca să li se creeze condiții acceptabile de locuință și întreținere în București și după absolvire să fie angajați în teatru. Dar ei au lucrat în teatru chiar la scurt timp după începerea cursurilor. Așa a întrat în teatru tânărul Carol Feldman (acum în vârstă de 80 de ani), venit tocmai din Tulcea, când mai exista un strat subțire de populație evreiască în România. Nu știa aproape niciun cuvânt în limba idiș, trebuia să învețe în primul rând limba în care urma să joace și toate uneltele aferente, nu ușoare, ale acestei meserii. Comisia în fața căreia se prezentau acei tineri, fete și băieți, nu a avut o sarcină ușoară în a recunoaște cine are într-adevăr harul de a fi actor și unul dintre aceștia a fost Carol Feldman. Din cartea O sută de ani de Teatru Evreiesc în România, scrisă de Israil Bercovici și apărută în editura Kriterion, 1982, merită să pomenesc seriozitatea pregătirii acestor tineri, atât prin durata de 4 ani a studiilor (1957-1961), dar mai ales prin profesorii de înaltă calificare și experiență pe care i-au avut. Cum nu-i pot înșira pe toți și nici să enunț toate materiile studiate, îi pomenesc numai pe unii: David Esrig și Beate Fredanov pentru măiestrie artistică, Sandina Stan pentru tehnica vorbirii, pentru istoria teatrului și a artelor pe prof. Virgil Brădețeanu, pentru istoria literaturii idiș pe Israil Bercovici, pentru limba idiș pe profesorul Rubin. Timp de 20 de ani, la TES și la teatrele la care au lucrat ulterior după emigrare, acești absolvenți ai studioului, bineînțeles împreună cu actorii mai vârstnici, au susținut cu cinste greul unui repertoriu teatral complex și variat. Încerc să-mi amintesc numai câteva din piesele jucate exclusiv în idiș în acei ani, TES fiind atunci apreciat printre teatrele cele mai bune din țară, jucând încă în fața unor săli pline, cu spectatori pretențioși, atât în ceea ce privește limba și mai ales repertoriul. Au fost spectacole de referință, clasice, din literatura idiș ca: Tevie lăptarul, Lozul cel mare, Comoara de Șalom Alehem; Vrăjitoarea, Cei doi Kuni Leml de Avram Goldfaden; Herșele Dubrovner, Mirale Efros de Iacob Gordin; Blazonul de Șalom Aș; Noaptea în târgul vechi de I.L.Peretz, Dibuk de Anski; Golem de H. Leivik, dar și numeroase piese din literatura lumii, ca Intrigă și iubire de F. Schiller; Revizorul de Gogol; Bolnavul închipuit de Molière; Ivanov de A.P. Cehov; Woyzeck  de Georg Büchner; Uriel Acosta de Karl Gutzkow, Natan Înțeleptul de G.E.Lessing și multe, multe altele.

Decor din spectacolul Jurnalul Annei Frank de la TES, 1957

Unele spectacole mi-au rămas în mod special în memorie și cred că și altora. Printre ele s-au numărat Jurnalul Annei Frank de F. Goodrich, A. Hackett și O. Frank care s-a jucat cu mare succes începând cu anul 1957 și din anii 60 și 70, Profesorul Mamlock de Friedrich Wolf, Mutter Courage și Opera de trei parale de Bertolt Brecht; Frank al V-lea de Friedrich Dürrenmatt și Evreica din Toledo, după romanul lui Lion Feuchtwanger. Sigur că mi-au plăcut și multe altele, dar mă voi opri puțin la Jurnalul Annei Frank, unde a jucat și Carol Feldman. De fapt, el nu a intrat de la început, ci a înlocuit un coleg care a plecat din țară și nu numai că a fost deosebit, ci chiar a întrecut cu mult pe titular.  A dat prospețime și candoare adolescentului îndrăgostit, în condițiile deosebite ale unei închisori liber consimțite, pentru a se ascunde de pericolul de naziștii invadatori și a scăpa împreună cu familia de lagăr. Jocul lui fin, neostentativ, când descoperă slăbiciunea iubitului său tată care fură noaptea din pâinea celorlalți, jena pentru comportamentul nu totdeauna civilizat al mamei în micul colectiv nevoit să conviețuiască în condiții neobișnuite de claustrare și admirația pentru demnitatea domnului Frank, toate în luptă cu sentimentele noi pentru Anna, au fost interpretate de Carol Feldman în mod cu totul deosebit și de atunci aceasta i-a fost caracteristica în toată gama de roluri pe care le-a avut. Nu s-a simțit niciodată că joacă teatru, s-a simțit că „trăiește teatru”. Cred că am văzut Jurnalul Annei Frank de 27 de ori. Nu mă întrebați de ce. Știam pe dinfară textul fiecărui personaj și aproape că aș fi putut să înlocuiesc la nevoie pe oricare dintre actori, în așa măsură m-am identificat cu această piesă și așa mi-a rămas în amintire Carol Feldman.

Carol Feldman

Carol a emigrat la timpul potrivit. Pe Beti a întâlnit-o la studio și ea i-a fost sortită pentru totdeauna, într-o căsnicie de poveste. În Israel nu le-a fost totdeauna ușor. Carol a fost combatant direct în războiul de Yom Kipur. La început au jucat foarte rar. Ei erau actori care jucau în limba idiș și soarta acestei limbi nu a fost fastă în Israel, din motive justificate, dar pentru iubitorii de idiș uneori greu de înțeles, cred eu, și mai ales greu de suportat, când meseria ta este să joci în această limbă. Noroc că se pricepea la contabilitate. Dar pe parcurs s-au adaptat la realitățile locului și au jucat fie amândoi, fie numai Carol, întâi ocazional, apoi și în secția idiș a teatrului Habima în limba care i-a făcut artiști. Din păcate, eu nu l-am mai văzut jucând în Israel.

Carol a început să scrie încet, încet, la Jurnalul Săptămânii, cu o rubrică permanentă așteptată de cunoscători și a intrat cu dreptul în rândul scriitorilor israelieni de limbă română, cu succes atât în Israel dar și în România. Fiind un mare iubitor al orașului său natal, Tulcea, are acolo prieteni dragi și amintiri neprețuite care ocupă o mare parte din tematica cărților sale, alături de viața celor emigrați din România în Israel, cu greutățile unui nou început, dar și cu posibilitățile de a le învinge. De fapt, el rămâne „un scriitor de la Tulcea”, dacă mi-e permis să pastișez ce se spune despre Mihail Sebastian (un scriitor de la Dunăre). Cărțile sale o dovedesc și ultima carte la rândul ei arată o maturizare, aș zice, a uneltelor sale de lucru. În schimb, subiectele alese, chiar și coperta cărții și unele texte au un iz teatral deosebit și oricând s-ar putea transforma în piese. Aceste amănunte sunt pentru mine dovezi că el continuă să rămână „actorul plin de talent”, așa cum l-am cunoscut și așa cum am avut ocazia să-l revăd recent la prezentarea ultimii sale cărți, După colț, interpretând un moment artistic de unul singur (din păcate nu cu Beti, ca altădată) pe scena improvizată în Sinagoga Mare din București. Am citit în traducere germană câte ceva de Ephraim Kishon și la TES, în 1970, s-a jucat o comedie nostimă a acestui autor, Actul de căsătorie. Dar de gustat umorul sănătos și viu încă al acestui scriitor, am avut numai acum ocazia s-o fac, odată cu felul deosebit și plin de viață în care el a interpretat un scurt moment comic al lui Kishon, tradus și poate puțin adus la zi chiar de el. De aceea, după atâția ani pot afirma, fără dubii, că actoria e prima sa vocație. Scriitorul și ziaristul Carol Feldman sunt reflexele actorului binecuvântat. Dar din păcate, Carol a jucat la noi în limba română, pe care o stăpânește la perfecție, ca și cum ar fi plecat ieri din România, și nu în idiș, cum mi-aș fi dorit eu, pentru că altfel puțină lume l-ar fi înțeles. Aceasta e soarta idișului la ora actuală, deși sunt locuri unde se încearcă revigorarea acestei limbi care va deveni istorie.

Mirjam Bercovici

01.05 2017